Zâmbind în chinuri


I-am dat, zâmbind, o mână de-ajutor,
i-am ascultat, în chinuri, desfrunzirea,
dar nu i-am dat de bănuit că mor
sub stâncile ce mi-au strivit iubirea…
.
I-am topit suferinţele-n tăcerea
ce-o legănam la pieptul meu, cu trudă,
şi-am înţeles că n-a întâlnit durerea
deşi, de ger, avea retina udă.

M-am întrebat, în astă lume nouă,
în care viaţa nu mai e trăită,
chiar dacă-i frânt sufletul pe din două,
care din noi e cea mai împietrită?

Ea, care-şi poartă încă-n palme viaţa
deşi, sub palma fiului se frânge…,
sau… eu, zâmbind în chinuri, dimineaţa,
depunând stea, pe geana care plânge.

Fără cuvinte


Mă gândeam să-ţi spun în şoaptă
Că mi-e dor de gura ta,
Am tăcut, am fost nedreaptă
Crezând că vei riposta…

Am simţit că-n astă lume
Visele nu s-au sfârşit,
Că numai al tău prenume
Pot rosti… la infinit.

Mă gândeam să-ţi spun că zorii
S-au înseninat de când
N-au de ce să plângă norii
Fiindcă te păstrez în gând.

Am simţit că-n noaptea crudă
Doar tu mă poţi alina,
Universul vreau s-audă
Cum îmi bate inima.

Mă gândeam să-ţi tălmăcesc
Fără noimă, o poveste,
Să-ţi îndrug vreun mit regesc
Cu a fost, dar nu mai este.

Am simţit că al tău glas
Mă va face să vibrez,
De aceea ceas de ceas
Te-ascult, să mă-nviorez.

Mă gândeam că-i vorbă goală
Aruncată la-ntâmplare…!?!

Nu-i deloc o abureală,
Simt că-ţi datorez o floare.

De cuvinte fără număr
Zadarnic mă folosesc.
Simt că de-acum pe-al tău umăr
Voi putea să m-odihnesc.