Publicat în Dana Pătraşcu

cu El am învins


Arzi de nerăbdare să-mi săruți prezentul,
să-mi aduci pe tavă tot ce mi-aș dori,
să-mi pui la picioare Luna cu defectul
ei de-a da lumină cât va străluci.

Arzi pe dinăuntru și pe dinafară
mai ceva ca gerul care m-a cuprins,
mai ceva ca lumea care mă-nconjoară
de când strig în șoaptă: "cu El am învins!"

Vrei s-auzi că timpul n-a schimbat nimic,
de două decenii încă te aștept
ca pe o scrisoare vie într-un plic,
să-ți sărut iar ochii căzuți pe-al meu piept...

Arzi de nerăbdare să m-auzi râzând?
să-mi privești iar chipul strălucind de dor,
să mă iei în brațe, caldă, tremurând
ca odinioară când credeam că zbor?

N-am uitat, fii sigur, n-am uitat să plâng
n-am uitat să-ți caut ochii prin străini,
să îți scriu în noapte versul meu nătâng,
să te port în suflet pășind printre spini.
 
N-am uitat nici clipa când m-ai luat în brațe
și-ai făcut din mine Zâna din povești,
niciun Zmeu din lume să nu mă înhațe...
și-mi spuneai adesea ce mult mă iubești!

N-am uitat nici noaptea de la malul mării
când pe al tău umăr capu'-mi odihneam, 
mă vegheai șoptindu-mi: nu mă da uitării!
N-am uitat, iubire, doar îți promiteam!

N-am uitat nici ziua când mi-ai spus că pleci,
că n-ajungi la mine, că eu sunt prea sus,
când plângeam într-una, tristă pe poteci,
când tu-mi erai totul, și totuși te-ai dus.

Ai găsit acolo bani mulți și averi?
Te-ai întors cu sacul plin cu bunătăți?
N-am uitat, iubire, parcă a fost ieri,
deși astăzi suntem două jumătăți.

EU o jumătate exact cum ai spus,
neîngenunchiată de niciun coșmar,
ajutată veșnic doar ce "Cel de Sus",
am răzbit în viață, dragul meu hoinar.

Sufletul din mine mi-a fost amputat
când mi-am dus la groapă fii, rând pe rând,
dar de Sus, din Ceruri, El m-a ajutat
să pășesc prin crivăț și cu tine-n gând.

Azi când totul pare ca un film sfârșit,
și-mi privești surâsul stins în colțul gurii,
vii și-mi ceri iertare, admiți c-ai greșit,
dar nu știi puterea Sfântă-a Picăturii.

Mi-ai spus că sunt stâncă și-ai avut dreptate,
un robot pe care n-ai cum să-l oprești,
mă strecor prin flăcări, ca o stea prin noapte
și răsar acolo unde nu gândești.

Azi sunt Picătura ce-a putut să-ndure
munți de răutate, de trădări și chin,
sufletul din mine n-au putut să-mi fure
deși mi-au vrut viața și harul divin.

Nu m-au pus pe cruce, nu m-au răstignit,
dar mi-am dus în spate încă vreo trei vieți
suferind în taină fiindcă te-am iubit
și-am crezut în zorii unor dimineți.

Nu vreau să-ți cer anii "pierduți" înapoi,
n-am să-ți reproșez nici măcar o clipă
că ai pus atâta noapte între noi,
e târziu, iubite, să mai faci risipă.

Nu mai sunt aceeași, nu mai vreau să știu
cât îți e de bine, cât îți e de greu,
dacă ai plăcerea să citești ce scriu,
dar nu cred în vorbe, cred în Dumnezeu.

Numai El, Drăguțul mi-a pus scut și haină
să nu mă pătrundă niciun ger câinesc,
să nu mă distrugă, nici măcar în taină
răutatea lumii în care trăiesc.

Numai El, din Ceruri, m-a-ndrumat mereu
să pășesc cu capul sus, fără de frică,
m-a-ntregit la bine, susținut la greu,
sunt O Picătură care se ridică.

Dulcea libertate prea greu câștigată
îmi pansează zilnic răni adânci, adânci,
nu mai sunt femeia ce plângea odată,
acum sunt un munte zâmbind printre stânci.
Publicat în Dana Pătraşcu

Am dreptul de-a zâmbi


 

 
 
 
Am mușcat din nori cu versul, 
Mi-am pus viața la dospit
Și-am descoperit că-n mersul
Către ieri, m-am risipit. 
 
Am mușcat din depărtare, 
Drumul să-mi fie mai scurt,
Durerea să se strecoare
Ca o lacrimă, un furt.
 
Am clădit poem din stele
Și l-am pus la încolțit, 
Pentru lacrimile mele, 
Ce nu s-au mai înmulțit.
 
Am clădit o dimineață 
Dintr-un galben trandafir 
Și-am pornit în altă viață
Cu miros de tei și mir. 
 
Mi-am întins, a implorare,
Mâinile, spre cer senin
Și-am ales să mă-nconjoare
Dragostea fără suspin. 
 
Nopțile au dat năvală
Să-mi îngroape zorii-n ploi, 
Dar de-acum,  pe-această coală
Doar versul va fi-ntre noi. 
 
Pierdusem orice speranță,
Nici măcar nu mai visam 
Că va avea importanță 
Cerul spre care zburam.
 
Dumnezeu mi-a scos în cale,
Limpezindu-mi slăbiciunea, 
Căldura brațelor tale…
Și-a înfăptuit minunea.
 
De o viață, și mai bine, 
M-am rugat noapte și zi
Să te întâlnesc pe tine,
Să am dreptul de-a zâmbi.
 
Acum înțeleg trecutul
De ce-a fost așa hain,
Fiindcă–mi zidea așternutul
Cu tine, prins în destin.
 

Publicat în Dana Pătraşcu

Prima petală


Dansam nedumerită pe-o petală
blond aurie, galben nepătat,
mă regăseam în joaca mea banală
în tot ce mai visam, tot ce-am visat…

Priveam cu ochii încercării noastre
prin pânza ceții care persista,
ca-ntr-o oglindă ce-a trecut de astre
doar prin cascade, făr-a riposta.

Trăiam ceea ce nu aș fi crezut vreodată,
îngenunchiată în a mea dorință
de a-ntâlni iubirea mult visată,
să pot uita de chin și suferință.

Uimeam uimirea sunetelor clare,
visam visările în zori de zi visând,
uitând să pun uitarea pe uitare,
gândeam gândind că voi uimi curând.

Mă-ndepărtam ușor, ușor de depărtare
să înfloresc în florile de mai,
în trandafirul galben, o splendoare
ce-mi deschidea o ușă-n zbor spre Rai.

Mă rătăceam deja printre cuvinte,
interogând oglinda despletită
ce poate oferi de-acu’-nainte?
Ea-mi răspundea: – De-acum vei fii iubită!

 
 

 
 

 

Publicat în Dana Pătraşcu

O viață dintr-un vers


Azi am urcat pe treptele speranței,
I-am pus iubirii șoapte de nectar,
Am luat și-am împărțit clipa vacanței
ca cel mai limpede și frumos dar.

Am deslușit în ochii tăi pădurea,
În inimă un tainic univers
Și-am rătăcit prin mângâieri aiurea
Să-mi pot clădi o viață dintr-un vers.

Azi am urcat cu dragostea de mână
Pe șoapta stelelor fără tăceri
Și-am renăscut din apă și țarână
Să mă iubești mult mai aprins ca ieri.

Publicat în Dana Pătraşcu

Dor de noi


Mi-e dor de mine,
cea care nu deschideam ochii
până nu îmi sărutai pleoapele,
cea care nu rosteam cuvântul
până nu îmi adorai silaba,
cea care nu expiram
până nu inspirai,
cea care nu plouam
până nu frigeai ca soarele în luna iulie,
luna nașterii tale,
și tremuram ca februa­rie,
luna nașterii noastre.

Mi-e dor de noi!
Niciodată nu ne vom pierde,
pentru că ne-am născut pentru noi.

Ridică-mă pe palma ta
și sărută-mi călcâiele
cum făceai de obicei…
Mi-e dor de mine,
cea care îți modela cuvintele,
le colora cu sufletul
așternându-l în versuri fără preţ.

Mi-e dor de mine…
sunt la șase ore distanţă de tine…
și totuși ne desparte

doar o picătură.

E stropul pe care-l voi bea

în această noapte în cinstea ta…

Acum pot zâmbi…
Eşti aici… în sufletul meu. Pe veci.