Publicat în Dana Pătraşcu

Am dreptul de-a zâmbi


 

 
 
 
Am mușcat din nori cu versul, 
Mi-am pus viața la dospit
Și-am descoperit că-n mersul
Către ieri, m-am risipit. 
 
Am mușcat din depărtare, 
Drumul să-mi fie mai scurt,
Durerea să se strecoare
Ca o lacrimă, un furt.
 
Am clădit poem din stele
Și l-am pus la încolțit, 
Pentru lacrimile mele, 
Ce nu s-au mai înmulțit.
 
Am clădit o dimineață 
Dintr-un galben trandafir 
Și-am pornit în altă viață
Cu miros de tei și mir. 
 
Mi-am întins, a implorare,
Mâinile, spre cer senin
Și-am ales să mă-nconjoare
Dragostea fără suspin. 
 
Nopțile au dat năvală
Să-mi îngroape zorii-n ploi, 
Dar de-acum,  pe-această coală
Doar versul va fi-ntre noi. 
 
Pierdusem orice speranță,
Nici măcar nu mai visam 
Că va avea importanță 
Cerul spre care zburam.
 
Dumnezeu mi-a scos în cale,
Limpezindu-mi slăbiciunea, 
Căldura brațelor tale…
Și-a înfăptuit minunea.
 
De o viață, și mai bine, 
M-am rugat noapte și zi
Să te întâlnesc pe tine,
Să am dreptul de-a zâmbi.
 
Acum înțeleg trecutul
De ce-a fost așa hain,
Fiindcă–mi zidea așternutul
Cu tine, prins în destin.
 

Publicat în Dana Pătraşcu

Prima petală


Dansam nedumerită pe-o petală
blond aurie, galben nepătat,
mă regăseam în joaca mea banală
în tot ce mai visam, tot ce-am visat…

Priveam cu ochii încercării noastre
prin pânza ceții care persista,
ca-ntr-o oglindă ce-a trecut de astre
doar prin cascade, făr-a riposta.

Trăiam ceea ce nu aș fi crezut vreodată,
îngenunchiată în a mea dorință
de a-ntâlni iubirea mult visată,
să pot uita de chin și suferință.

Uimeam uimirea sunetelor clare,
visam visările în zori de zi visând,
uitând să pun uitarea pe uitare,
gândeam gândind că voi uimi curând.

Mă-ndepărtam ușor, ușor de depărtare
să înfloresc în florile de mai,
în trandafirul galben, o splendoare
ce-mi deschidea o ușă-n zbor spre Rai.

Mă rătăceam deja printre cuvinte,
interogând oglinda despletită
ce poate oferi de-acu’-nainte?
Ea-mi răspundea: – De-acum vei fii iubită!

 
 

 
 

 

Publicat în Dana Pătraşcu

O viață dintr-un vers


Azi am urcat pe treptele speranței,
I-am pus iubirii șoapte de nectar,
Am luat și-am împărțit clipa vacanței
ca cel mai limpede și frumos dar.

Am deslușit în ochii tăi pădurea,
În inimă un tainic univers
Și-am rătăcit prin mângâieri aiurea
Să-mi pot clădi o viață dintr-un vers.

Azi am urcat cu dragostea de mână
Pe șoapta stelelor fără tăceri
Și-am renăscut din apă și țarână
Să mă iubești mult mai aprins ca ieri.

Publicat în Dana Pătraşcu

Dor de noi


Mi-e dor de mine,
cea care nu deschideam ochii
până nu îmi sărutai pleoapele,
cea care nu rosteam cuvântul
până nu îmi adorai silaba,
cea care nu expiram
până nu inspirai,
cea care nu plouam
până nu frigeai ca soarele în luna iulie,
luna nașterii tale,
și tremuram ca februa­rie,
luna nașterii noastre.

Mi-e dor de noi!
Niciodată nu ne vom pierde,
pentru că ne-am născut pentru noi.

Ridică-mă pe palma ta
și sărută-mi călcâiele
cum făceai de obicei…
Mi-e dor de mine,
cea care îți modela cuvintele,
le colora cu sufletul
așternându-l în versuri fără preţ.

Mi-e dor de mine…
sunt la șase ore distanţă de tine…
și totuși ne desparte

doar o picătură.

E stropul pe care-l voi bea

în această noapte în cinstea ta…

Acum pot zâmbi…
Eşti aici… în sufletul meu. Pe veci.

Publicat în Dana Pătraşcu

Noapte de răscoală


O noapte de coșmar a vrut să-mi pună,
sufletul plin de lacrimă, în smoală,
din mers…, totul voia să mă răpună,
să mă abată… noapte de răscoală…

Nu mai aveam putere să-mi port vina
de a trăi cu tot ce mă-nconjoară,
mă mistuiau arsuri de pe retina
durerilor… pentru-a mia oară.

Zadarnic imploram puteri divine
să mă salveze sau să mă ignore,
eram deja la pragul care ține
speranța-n mâna clipelor majore.

Un suflet mă ținea de mâna dreaptă
cu o blândețe fără de hotar,
deși-i spuneam că Iadul mă așteaptă,
mă implora să rămân, în zadar.

O noapte-ntreagă m-am zbătut cu gheara
unui coșmar din cel fără de lege,
mi-a ars sufletul, trupul, inimioara…
nici nu pretind cuiva a mă-nțelege.

În timp ce ochii lui mă implorau
cu hohote de lacrimi, fără număr,
să mai rămân, zorii mă invadau,
plângând neîncetat pe al său umăr.

O poartă neagră, și deja deschisă,
mă absorbea puțin câte puțin,
ca și când Iadului eram promisă
și demonii-mi dădeau să beau venin.

Prin ceața deasă nu zăream nici Cerul,
nici dragostea, nici valul disperării,
cu tot ce-aveam luptam să-mi clădesc gerul
în care să mă pierd de malul mării.

Din ochii lui curgeau lacrimi de sânge,
din glas, cuvintele mă implorau:
”- Te rog, iubita mea, sufletu-mi plânge…
rămâi cu mine, viață vreau să-ți dau!!!”

În jurul meu, în spate, stânga, dreapta,
de-odată am simțit cum mă susțin
trei îngerași care-mi renegau fapta
și mă-mpingeau spre omul drag, din chin.

Mirosul de tămâie fără seamăn,
mă invadase fără să clipesc,
trăiam ceva ce n-am cu ce s-aseamăn,
un incredibil, supraomenesc…

Trei îngeri m-au predat pentru vecie
omului care vrea să mă-ntregească,
doar Dumnezeu mă crede și mă știe,
sunt numai o fărâmă sufletească.

În viața mea lumina-a stat ascunsă
pe după dealuri, munți imenși și grei,
de lacrimi și suspine-am fost străpunsă
dar am răzbit cu îngerii mei, trei.

De ieri, la pieptul lui, prind aripi albe,
de azi vom pune temelie vieții
spre mâine să pornim cu gânduri dalbe
izgonind toate umbrele tristeții.

Publicat în Dana Pătraşcu

Eu…


 

 

 

Eu sunt o lacrimă prin excelență,
Te-aud chiar dacă nu mă împietrești…
În lumea asta, dintr-o imprudență
Eu curg neîncetat… când mă citești.

Eu sunt un miez de nucă fără coajă,
În mine mă retrag din zori în zori,
Încât tu crezi că versul mi-e o vrajă
Nedezlegată… deși prin ea zbori.

Eu sunt un sloi de gheață fără vrere,
Nu m-am născut din buruieni și spini,
Iubirea mi-e imensa mea avere
Deși primesc în schimbul ei ciulini.

 

 

Publicat în Dana Pătraşcu

Justițiară


Sentința se suspendă,
discursul s-a sfârșit…
Răsfoiesc o agendă
din care am ieșit.

Izbesc în geamandură
cu valul fără rost
să par o picătură
din care n-am mai fost.

Mă lepăd de noianul
de lacrimi și arginți,
desferecând cadranul
care m-a scos din minți.

Mă simt o picătură
de vers neînțeles,
alegând o armură
din care nu mai ies.

Îmi pun pe iarna crudă
miraj de primăveri,
nimeni să nu-mi audă
tăcerile de ieri.

Îmi pui o floare-n glastră,
o binecuvântare,
pentru iubirea noastră
cea fără de hotare.

Am tot ce vreau cu tine,
izbândă și temei,
din lacrima ce vine
acum din ochii mei.

Sărutul tău alină
dureri nepieritoare,
ochii tăi dau lumină,
inima ta-mi dă soare.

Sentința se suspendă
discursul a-ncetat,
lacrima i-a amendă
un sărut deșucheat.