Am ales zborul


Din zeci, chiar sute de petale

ce-au vrut călcâiul să-mi sărute,

am ales lacrimile-n zale

și mângâierile născute.

Am ales zborul peste noapte

dintr-un abis necontrolat,

iubirea zămislită-n fapte

pe un covor imaculat.

Din mii de vise nevisate

și rugăminți fără corset

aleg ca lacrimile toate

să le predau la amanet.

Alegem zorii fără ceață

și șoapta plină de senin,

trăind să împletim  o viață

fără distanțe sau suspin.

Reclame

Ochii lui


Sunt verzi,
vă spun cu mâinile pe suflet,
cu mâinile pe soare
și pe cer…

sunt verzi
ca iarba-nrourată-n cântec,
în leagăn de splendoare
și mister.

sunt verzi
așa cum n-am putut găsi
în  lumea asta plină
de-ntuneric

sunt verzi,
exact așa cum nu-i poți părăsi
când ei ți-au dat lumină,
pic cu pic.

sunt verzi,
așa cum n-am să pot descrie
în vis de dragoste
multicolor.

sunt verzi,
vă jur, dar hărăziți doar mie
o simplă pacoste,
ce îi ador.

Să pot zbura


Am să m-agăţ de tot ce mă-nconjoară
Să pot păși numai cu tine-n gând,
N-am de ales, ești singura comoară
Care m-ajută să zâmbesc plângând.

Am să m-agăţ chiar și de frunza moartă,
De visele ce nu le-am împlinit,
De lună chiar, de stele, zori, de soartă,
De tot ce-nseamnă noi, de asfinţit.

Am să m-agăţ de lacrima brodată
În ziua când ai hotărât să pleci
Fără să știi de voi putea vreodată
Să traversez oceane de dor, reci.

Așa voi izbuti să-ţi mângâi clipa,
Sub greutatea anilor pusti,
Păstrându-mi neştirbită-n zbor aripa,
Cândva, spre tine, să pot năpusti.

Eu am murit și-am înviat prin tine


Te-ai întrebat dacă mi-aduc aminte
Glasul pe care nu l-am auzit
De patru ani, dar îl păstrez în minte
La loc de cinste, cel mai chibzuit.

Nu te-ai gândit de câte nopți sunt plină,
De câte zile supraviețuiesc,
De câte clipe mor fără de vină
Și cât mă sting pentru că te iubesc.

Eu am murit de-atâtea ori iubite
Încât o moarte-n plus nici nu contează,
Aș fi trăit, dar nu-mi aduc aminte
Cum să clipesc, iar asta dăunează.

Eu am murit dând zborul meu pe fluturi,
Și lacrimi ploilor torențiale,
Mi-aș fi dorit, firește, să te bucuri
Ținând la piept fiorul vieții tale.

M-am întrupat din lacrimi și suspine
Și-am învățat din nou să te iubesc
Mai mult decât știai, pe culmi alpine,
Din motiv unic, supraomenesc.

M-am întrupat din dor și depărtare
Și-am învățat să te păstrez cu grijă,
Deși sufletul încă mă mai doare
Ca și când am în inimă o schijă.

Eu am murit de-atâtea ori iubite,
Încât o moarte-n plus ar fi o glumă
Ce s-a născut când mi-am adus aminte
Că numai Dumnezeu poate s-o spună.

Eu am murit și-am înviat cu tine
Purtându-ţi dorul fără de măsură
Te-am îmbrăcat și dezbrăcat, în fine,
Cu dragoste, speranță, vis și ură.

 
 
 

 

Dialog


 – Tu ce mai faci? Cum te descurci cu viața?
Eu o împart cum mă pricep mai bine,
deși n-am reușit să-nlătur ceața
de când pășesc prin lume fără tine.

Am încercat să zburd cu-altă aripă,
am încercat să te ascund în ger,
n-am reușit s-o fac, în nicio clipă,
ești tot aici, în sufletu-mi stingher.

– Cum poți clipi fără să-mi simți privirea?
Eu pot s-o fac silabisindu-mi Iadul,
te port aici, clădindu-mi nemurirea
și te alung mereu, dar nu rup gardul.

– Tu ce mai zici? Cu cine-ți mai pierzi timpul?
Eu mă ascund sub vreascuri de verdeață,
mă liniștesc pictându-mi anotimpul
cu frunze ruginite-n siguranță.

– Cum poți lipsi din singura mea viață
atât de mult, încât nu mai pot duce
nici lacrimă, nici dor, nicio… speranță?!?
Nu crezi că e prea grea așa o cruce?

Am încercat să îmi opresc apusul
cu zori pictați din raze aurii,
dar nimeni nu-i ca tine… ești opusul
nimicului… și-am să te-aștept să vii.

 

Zbor șoptit


De n-ai să poți ajunge-n timp util
iar noaptea peste ochii mei va pune
stele aprinse-n lacrimi de copil
și-n iarba crudă voi putea apune,
 *
De n-ai să poți interveni cât încă
mai aud pași grăbiți pe caldarâm,
cât mai am cerul rătăcit sub stâncă,
cât dorul n-am avut cum să-ți sfărâm…
 *
Cât încă mă mai arde disperarea
de-a te simți aici pentr-o secundă,
cât mai zâmbesc și lăcrimez ca marea,
uitată-n valuri calde, muribundă…
 *
De n-ai să poți, mă voi ruga, desigur,
de tot ceea ce-nseamnă Univers,
și-ți voi păstra în suflet, te asigur,
iubirea noastră, scrisă vers cu vers…
 *
De n-ai să poți veni, voi înțelege
că-n Carul Mare n-ai mai avut loc,
iar pe cel mic tu nu îl poți alege,
cât încă suntem lacrimă de foc.
*
Cât încă ne dansează gându-n stele,
la pieptul tău, cât încă mă visez,
și toate, toate lacrimile mele
se-aștern aici… nu am să-și reproșez.
 *
Am să te-aștept ca pe-o simplă dorință
care-a uitat să-și mai adune pașii,
să te sărut, să scap de suferință
și-apoi să zbor, șoptit, cu îngerașii.
 *

să pot inunda infinitul cu tine


Am sfâșiat depărtarea
cu ghearele ascuțite de lacrimi,
am redus la tăcere
uitarea,
i-am pus lacăt la gură,
ochelarii cailor la ochi,
suspinele clipelor în cuvânt.

Am îngenunchiat visele
nevisate,
le-am sfărâmat
ca pe o zi cu rang de mileniu
în ore, secunde, clipe, lacrimi, suspine,
dor, mult prea mult dor…
nesfârșit.

Am deșirat zilele
una câte una,
la picioarele anilor,
mă implorau să le iert,
să le cert,
să le adun și să le scad
ridicându-le la puterea
iubirii nestingherite
de timp.

Am aprins luminile
să pot zării zorii,
să pot inunda infinitul cu tine,
să urlu a dragoste deplină,
strivind logica,
simetria,
legile firii și a le firului
de apă,
apă sărată de dor…
lacrimi îndulcite
cu neputință.

Mi-e dor, prea mult dor
pentru a-l putea răstigni
pe tavanul cerului,
pe cerul viselor noastre,
unde așezam stelele
seară de seară,
de șoapta ta,
de mângâierea și privirea ta,
de luna noastră zâmbitoare
și de cea plină de noi.

Mi-e șoapta obosită de dor,
razele soarelui adormite
de ger,
mi-e liniștea zguduită de
avalanșa de suspine
coapte, aburinde,
nemăsurate.

Simt că-mi pierd pământul
de sub cap
câștig cerul
deasupra norilor,
îmi agăț raze firave în plete,
zămislindu-te din nou
și din nou
până în ultima zi
a omenirii.