Ministrul sufletului meu


 
 
În noaptea asta să-mi aşterni
cearşaf de stele furibunde,
în suflet, raze vii, să-mi cerni,
în tine să mă pot ascunde.
 
Să nu mă vadă blânda lună
cum definesc plânse izvoare
de vers, din dragoste nebună,
să te iubesc fiind datoare.
 
Noi dăm iubirii vieţi eterne,
redând stelelor strălucire.
Ministrul căilor interne
ce scaldă sufletu-n iubire.
 
 
 

 

Dorinţele ochilor mei


Adesea se ciocnesc cuvinte
În goana lor după accent,
Nici nu-ţi dai seama cine minte
Când vântul bate permanent.

Adesea se întâlnesc izvoare
În colţul fluviilor verzi
Şi-n pletele sfântului soare
Pe care îl abandonezi.

Adesea se disting iluzii
În clubul goalelor făpturi,
În goana lor după perfuzii
Ajung nişte dărâmături.

Adesea se şoptesc noiane
De vorbe fără conţinut
Se soarbe viaţa din flacoane
Irosind tot ce-ai obţinut.

Adesea ne lovim iubirea
Cu-n singur gest nesăbuit
Mizând pe faptul că tăcerea
Nu-i tocmai ce s-a plănuit.

Adesea cad şi eu pe gânduri
Lovind pereţii cu idei,
Ascund în doar câteva rânduri
Dorinţele ochilor mei.

Iubind


Pe trupul meu s-au scris istorii
De care s-au ferit învinșii,
Din care au luat actorii
Sorț de izbândă pentru dânșii.

Din trupul meu s-au smuls petale
Însângerate, zi de zi,
Au năvălit în a mea cale
Năluci, cu verbul a iubi.

Pe trupul meu se scriu nuvele
Din care se hrănesc cu jind
Căutători de praf de stele
Ce vise-au destrămat, zâmbind.

Din trupul meu s-au scurs izvoare
Născute dintr-un ger înfrânt,
În urma lacrimilor care,
Sufletul mi-au pus la pământ.

Pe trupul meu se mai scriu încă
Neverosimile poveşti
Cu lacrimile vii de stâncă
Pășesc, pentru că mă iubeşti.

 

Egalitate


Probabil îngerii veghează
Şi acţionează atunci când văd
Că sufletul se antrenează
Să depăşească vreun prăpăd.

Altfel de ce şi-ar pierde timpul
Să biciuiască-n primăvară
Cu lacrimi repezi, întreg câmpul
De nu ar ştii ce-o să răsară?

Probabil visele-s frumoase
Atunci când noaptea cea mai dură
Adună stele graţioase
Plătindu-şi unica factură.

Altfel de ce-ar transmite luna,
Ciobită-n fiecare seară,
Cât de frumoasă e minciuna
Când adevărul te doboară?

Probabil muntele suspină
Lăcrimând în izvoare reci,
Ştiind că n-are nicio vină

Că ai ales în zori să pleci.

Cu fiecare cuvânt!


De s-ar desfrunzi pădurea
În clipa de rătăcire,
Şi-ar îngenunchea securea
În izvor de fericire…

De s-ar stinge luna-n ceruri
Când o stea o părăseşte
Şi-am zâmbi când, după geruri,
Primăvara ne zâmbeşte…

De s-ar zbate munţii falnici
Sub izvoare, susurând,
Milioane de făţarnici
S-ar lungi pe străzi ţipând.

Unu-ar spune că el ştie
Cine-a desfrunzit pădurea,
Altul c-a primit simbrie
Să ridice coborârea.

Unul ar închide noaptea
Într-o gaură de şerpi,
Doar pentru-a ignora moartea
Ce-a aflat cât sunt de sterpi.

De-ar putea vorbi pădurea
Înfrunzită sub zăpadă
Cum a lovit-o securea
Şi nimeni nu vrea s-o vadă…

De s-ar naşte rime-n ciuda
Stelelor care-au pierit
Şi i-am recunoaşte truda
Soarelui c-a răsărit…

De s-ar iscăli pe ramuri
Fiecare strop de rouă,
Cerul s-ar izbi de valuri
Şi-ar tăia iubirea-n două.

Codrul tace-n miez de noapte
Adormit de-al lunii cânt,
Eu iubesc până la moarte
Cu fiecare cuvânt!

Căutări


Azi aş pătrunde sub izvoare
Să-ţi pun în palme răsăritul,
Să-ţi dăruiesc raza de soare
Ce ne-ntregeşte infinitul.
.
Ţi-aş pune strop de mângâiere
Pe chipul năpădit de dor,
Să-ţi iau orice fir de durere
Şoptindu-ţi tandru, te ador!
.
Azi aş pătrunde prin cuvinte
Odihna să mi-o regăsesc,
Şi-ntr-un izvor de jurăminte
Sufletul să mi-l înrobesc.
.
Să nu cunosc dorul de tine,
Să nu mai ştiu ce-nseamnă vis,
Să-mi împletesc ziua ce vine
Pe cerul care l-ai deschis.
.
În palma ta să mă aduni
Din rătăcirile albastre,
Să ne iubim ca doi nebuni
Sfidând distanţa dintre astre.
.