Luminaţi, de iubire!


Întinde palma, dragul meu
Să mă topesc pe veci,
Să-i mulţumim lui Dumnezeu
Că eşti şi n-ai să pleci.

Cuprinde-mă ca pe-o tulpină
De crin însângerat,
Sărută-mă şi dă-mi lumină
Din cerul tău curat.

Întinde mâna, dragul meu,
Un ceas să-mi odihnesc
O lacrimă, pe pieptul tău
Să sper şi să iubesc.

Să luminăm în nopţi târzii
Când visele domnesc
Şi stelele vor aţipi
Pentru ca să-ţi zâmbesc.

Ca doi nebuni să ne topim
Sorbind din cupă vers,
Balsam de suflete să fim
Pentru un univers.

Reclame

Am timp să-nvăţ


Unii au timp, l-au cumpărat din piaţă,
alţii au vânt în palmă şi dezmăţ,
unii-au curaj să mă privească-n faţă…
ciudat, dar de la ei… n-am timp să-nvăţ.
.
Unii şi-au făurit din vise aripi vaste
să poată aduna din zbor sunete vii
făr-a atinge clape, corzi sau taste
ci doar dorința de a făuri.

Unii şi-au pus perdele la fereastra
mai mată decât ceaţa şi pătată
de apa adormită, strânsă-n glastra
uitată-n nopți de cei ce-au fost odată.

Unii-şi deschid crenguţe-nmugurite,
smeriți, ca nişte pui de căprioare
de care să îţi tot aduci aminte
când lacrima te arde şi te doare.

Unii… din piuă se hrănesc cu miere,
apa se îndulcește şi-n salină
când trandafirii-nţeapă cu putere
căușul palmei cald și fără vină.

Unii mai cred că m-au pătruns pumnalul
ce-au încercat să-l răsucească-n mine,
uitând că eu am timp să aștept valul
să se întoarcă-n veacul care vine.

Eu cred că tot ce-agonisesc în suflet
şi dăruiesc, mai mult sau mai puțin,
acelora ce pun şi glas şi sunet
din har dumnezeiesc, e dar divin.

Eu sunt aşa cum m-a creat coșmarul
în care-am fost sortită să respir,
mi-am făcut timp să îndulcesc amarul
catifelând spinul de trandafir.

Se duce vestea că n-am timp de viață,
nici de sărutul tău nu-mi amintesc,
deși în fiecare dimineață
am sute de motive să zâmbesc.

Unii au timp, l-au cumpărat din piaţă,
alţii au vânt în palmă și, dezmăţ,
unii-au curaj să mă privească-n faţă…
ciudat, dar de la ei… n-am ce să-nvăţ.

 

Nu se mai poartă uşa larg deschisă


 

De la un timp mă limpezesc în soare
şi-n lacrimile mării mă usuc,
de la un timp nu-mi mai trimiţi culoare,
nici eu nu plec deşi încet mă duc.

De la un timp mă îngrozesc netoţii
cu vorbe aruncate la-ntâmplare,
încătuşez iubirea cum fac hoţii
să nu mă rătăcesc în bălţi de soare.

De la un timp izbesc în laşitate
cu braţele-ncleştate de durere,
nu-ţi cer nici timp, nici aur, nici dreptate,
nici frunzelor ce cad nu le cer miere.

Mă duc spre miazănoapte să-mpart stele,
spre miazăzi să-mpart ce-a mai rămas
din curcubeul frânt în acuarele
şi ploi torenţiale fără glas.

Mi-e teamă să-ţi repet ce-mi arde pieptul,
nu se mai poartă flăcări de prisos,
acum se osândeşte alfabetul
şi se alungă tot ce-i mai frumos.

Nu se mai poartă dorul sărutării,
nici ochii dragi nu se aşteaptă-n prag,
acum ne tăvălim ca valul mării
şi rătăcim icoana celui drag.

Aş fi ridicolă dacă ţi-aş cere
să te gândeşti cât un sărut la mine,
un strop infim… Imensa mea avere
e sentimentul ce-a uitat să se încline.

Nu se mai poartă uşa larg deschisă,
nici sufletul la purtător nu-i de bone-tone,
iubirea e o noapte contrazisă
de-o lacrimă ascunsă sub beton.

Să mă simţi, să mă auzi…


Până nu mi-a spus o brută
cât de groaznică-i arsura,
n-am ştiut c-am fost bătută
din iubire, şi-am ars ura.
.
Până nu mi-a spus furtuna
câte bice foloseşte
să-i pună ploii cununa,
credeam că mă osândeşte.

Am crezut că râul curge
doar aşa din întâmplare,
că ochiul tău mă parcurge
numai când sufletul doare.

Până n-am urcat pe munte
cu rucsacul plin de stânci,
n-am intrat în amănunte
nici sub şoaptele-ţi adânci.

Am crezut că braţu-ţi plânge
de dorul meu când îngheaţă,
că te pierde şi ajunge
râul zorilor pe faţă.

Până nu m-a vândut Iuda
iarmarocului întreg,
n-am ştiut zâmbi în ciuda
nodului, ce nu dezleg.

Am crezut că tot ce zboară
este liber şi curat,
că durerea mă doboară
dacă te-ai îndepărtat.

Am crezut că pot atinge
şarpele hrănindu-l des,
că-n sfârşit îl voi convinge
că n-am niciun interes.

Până n-am primit osânda
clipelor fără de tine,
n-am ştiut s-ascund dobânda
lacrimilor cristaline.

Am crezut că ştii întinde
braţele a sărutare,
că mă porţi oricând, oriunde,
ca şi mine-n zbor spre soare.

Am crezut că-ţi sunt fărâma
ce te-ntregeşte prin veac,
stropul ce-adoarme ţărâna
umbrelor fără de leac.

Am gândit că existenţa
dorului nepământesc
va pieri din imprudenţa
faptului că te iubesc.

Mi-am pus lacrima pe pânză
alinând gheţarii cruzi,
rostind pe-o singură frunză
să mă simţi, să mă auzi…

Ţi-aş fi o lacrimă


Ţi-aş fi prinţesă, fiică, soră, mamă,
Rază de soare-n nopţile târzii,
Ţi-aş fi fiorul verde, pus în ramă
De nu m-ai agita şi îmblânzi.

Ţi-aş fi mireasma florilor de tei
Când vara se grăbeşte să adoarmă
Năluci de fluturi, frânte pe alei
Şi-n taină, peste frunze, lacrimi toarnă.

Ţi-aş fi miracolul născut în zori,
Odată cu sonetul ciripit
De fericirea ce-a adus culori
Peste un câmp de lacrimi adormit.

Ţi-aş fi sărutul zilelor de azi
Ce se răsfrânge-n colţurile firii
Uitând că-n viaţă urci, cobori şi cazi
Purtând la piept petalele iubirii.

Ţi-aş fi izvorul şoaptelor firave
Pornit din coşul pieptului, arzând
De dorul tău, cu lacrimi grave
Pe-alei întinse, de vis fremătând.

Ţi-aş fi o alinare de-o secundă
Sau aripi de fiori ţi-aş împleti,
Când zorii, pregătiţi să ne surprindă
În roua pură, lacrimă ţi-aş fi.

Covor de nuferi


 

 

 

 

 

 

În căuşul palmei tale,
Nufăr sunt, mă odihnesc,
Liniştea, ieşită-n cale,
Mă-ntâmpină-n strai regesc.

Vântul nu-l mai iau în seamă,
Împart clipele la doi,
Plutind fără nicio teamă
O secundă… amândoi.

Lacul cântă din petale
Mii de şoapte şi suspine,
Lacrima închisă-n zale
Şi-ascunde norul ce-o ţine.

Între noi, covor de nuferi
Se aşterne ca-ntr-un vis,
Printre stele şi luceferi
Multe mai aveam de zis.

 

 

 

 

O lacrimă pe pânză


Pusesem visele de-o parte
Pentru o clipă, şi-am urcat
Prin zbuciumate ploi, să-mi poarte
Umbrela, cel ce m-a visat.

Am alungat, aşa-ntr-o doară
Realitatea la gunoi,
Sub ultima piatră de moară
Ce rămăsese între noi.

Păşeam ţinând-mă de mână
Cu năzuinţele ascunse
De guri, avide să rămână
Căscate, pentru a fi unse.

De-o parte şi de alta-n taină
Vedeam cum se-mpletesc iluzii,
Cum buzunarele de haină
Se îmbulzeau după transfuzii.

Unul mai ciuruit ca altul
Îmi desenau pe caldarâm
Scări, ce mi-ar fi adus înaltul
Loc impresionant, în scrum.

Vedeam pe paginile goale
Cum se împrăştiau cuvinte,
Care de care mai astrale,
Lăsând impresia că-s sfinte.

Le urmăream cu-abilitatea
Unui meticulos vestit
Ce-şi şterge zilnic nedreptatea
Depusă după asfinţit.

Sclipiri cu iz extravagant
Încercau să-mi preia controlul,
Să mă împingă în neant,
Confundând sufletul cu rolul.

Paşii mei prin furtuna dârză
Înspăimântau fără tăgadă
Fiindcă o lacrimă pe pânză
Din vârfuri riscă să se vadă.

Numai că-n a ei transparenţă
Şi liniştea care-o emană
Striveşte cu intransigenţă
Visul oricărei buruiană