Publicat în Dana Pătraşcu

cu El am învins


Arzi de nerăbdare să-mi săruți prezentul,
să-mi aduci pe tavă tot ce mi-aș dori,
să-mi pui la picioare Luna cu defectul
ei de-a da lumină cât va străluci.

Arzi pe dinăuntru și pe dinafară
mai ceva ca gerul care m-a cuprins,
mai ceva ca lumea care mă-nconjoară
de când strig în șoaptă: "cu El am învins!"

Vrei s-auzi că timpul n-a schimbat nimic,
de două decenii încă te aștept
ca pe o scrisoare vie într-un plic,
să-ți sărut iar ochii căzuți pe-al meu piept...

Arzi de nerăbdare să m-auzi râzând?
să-mi privești iar chipul strălucind de dor,
să mă iei în brațe, caldă, tremurând
ca odinioară când credeam că zbor?

N-am uitat, fii sigur, n-am uitat să plâng
n-am uitat să-ți caut ochii prin străini,
să îți scriu în noapte versul meu nătâng,
să te port în suflet pășind printre spini.
 
N-am uitat nici clipa când m-ai luat în brațe
și-ai făcut din mine Zâna din povești,
niciun Zmeu din lume să nu mă înhațe...
și-mi spuneai adesea ce mult mă iubești!

N-am uitat nici noaptea de la malul mării
când pe al tău umăr capu'-mi odihneam, 
mă vegheai șoptindu-mi: nu mă da uitării!
N-am uitat, iubire, doar îți promiteam!

N-am uitat nici ziua când mi-ai spus că pleci,
că n-ajungi la mine, că eu sunt prea sus,
când plângeam într-una, tristă pe poteci,
când tu-mi erai totul, și totuși te-ai dus.

Ai găsit acolo bani mulți și averi?
Te-ai întors cu sacul plin cu bunătăți?
N-am uitat, iubire, parcă a fost ieri,
deși astăzi suntem două jumătăți.

EU o jumătate exact cum ai spus,
neîngenunchiată de niciun coșmar,
ajutată veșnic doar ce "Cel de Sus",
am răzbit în viață, dragul meu hoinar.

Sufletul din mine mi-a fost amputat
când mi-am dus la groapă fii, rând pe rând,
dar de Sus, din Ceruri, El m-a ajutat
să pășesc prin crivăț și cu tine-n gând.

Azi când totul pare ca un film sfârșit,
și-mi privești surâsul stins în colțul gurii,
vii și-mi ceri iertare, admiți c-ai greșit,
dar nu știi puterea Sfântă-a Picăturii.

Mi-ai spus că sunt stâncă și-ai avut dreptate,
un robot pe care n-ai cum să-l oprești,
mă strecor prin flăcări, ca o stea prin noapte
și răsar acolo unde nu gândești.

Azi sunt Picătura ce-a putut să-ndure
munți de răutate, de trădări și chin,
sufletul din mine n-au putut să-mi fure
deși mi-au vrut viața și harul divin.

Nu m-au pus pe cruce, nu m-au răstignit,
dar mi-am dus în spate încă vreo trei vieți
suferind în taină fiindcă te-am iubit
și-am crezut în zorii unor dimineți.

Nu vreau să-ți cer anii "pierduți" înapoi,
n-am să-ți reproșez nici măcar o clipă
că ai pus atâta noapte între noi,
e târziu, iubite, să mai faci risipă.

Nu mai sunt aceeași, nu mai vreau să știu
cât îți e de bine, cât îți e de greu,
dacă ai plăcerea să citești ce scriu,
dar nu cred în vorbe, cred în Dumnezeu.

Numai El, Drăguțul mi-a pus scut și haină
să nu mă pătrundă niciun ger câinesc,
să nu mă distrugă, nici măcar în taină
răutatea lumii în care trăiesc.

Numai El, din Ceruri, m-a-ndrumat mereu
să pășesc cu capul sus, fără de frică,
m-a-ntregit la bine, susținut la greu,
sunt O Picătură care se ridică.

Dulcea libertate prea greu câștigată
îmi pansează zilnic răni adânci, adânci,
nu mai sunt femeia ce plângea odată,
acum sunt un munte zâmbind printre stânci.
Publicat în Dana Pătraşcu

Ziduri de plumb


Când iubești un zid de piatră
totul pare incolor,
înzecit, sufletu-ți iartă,
în flăcări zaci sub covor.

Dai să te ridici o vreme
zidul rece te oprește,
trupul neîncetat îți geme,
ura zidului strivește.

Te privești cu ochii minţii,
totul e fenomenal,
trezești morții, implori Sfinții
să te smulgă ca pe-un val.

Te strecori cu-ndemânarea
lacrimilor tale multe
și iubești cerul și zarea,
zidul nu vrea să te asculte

Nu-nţelege că te arde,
nu vede cât te doboară,
curgi în lacrimi miliarde
pentru-a nu știu câta oară.

Vântul ai vrea să te-adune
de prin crengile uscate,
zidu-i zid, urlă și spune
că tot el are dreptate.

Nu poți deveni o boare
nici măcar pentr-o secundă,
faci totul, dar totul doare,
nimeni nu vrea să te-ascundă.

Aștepți ziua care vine,
poate, poate vei zbura,
zidul cel de lângă tine
nu te poate măsura.

Publicat în Dana Pătraşcu

Răsăritul meritat


Pășind pe jar cu lacrima pe buze
mi-am făcut loc pe zorii clipelor,
lăsând frunzele toate să m-acuze
c-au ruginit din vina șoaptelor.

Toamna, căzută pe pământul rece,
istoria o repeta mereu,
iar noaptea gri încerca să mă sece
deși știa că-l am pe Dumnezeu.

Din mine s-au născut râuri de vers
ce-au mângâiat suspinele pe frunte,
au infiltrat iubire-n suflet șters
și-au plăsmuit un drum curat spre munte.

Vreau ca de mâine să-mi vibreze cântul,
liniștea cea râvnită să mă-mbrace,
iar zâmbetul să-mi legene cuvântul
și sufletul, ce-n versuri să se joace.

Să nu îmi mai implor nicicând sfârşitul
cum am făcut-o de atâtea ori,
prezentul să-mi ofere răsăritul
pe care-l merit, rouă, zâmbet, flori.

Publicat în Dana Pătraşcu

Doar scriu…


Eu scriu să pot zâmbi dintre cuvinte,
Să pot zbura pe cerul meu senin
Pe care l-am pictat dintre morminte,
Să ţi-l redau puțin câte puțin.

Eu scriu imaginându-mă pe coală
Strop de cerneală lăcrimând cuvinte
Ce nu s-au dus în viața lor la școală,
Dar vor să-mi fie Crez de-acu’-nainte.

Eu scriu cu pana albă de condor
În ciuda nopților însângerate,
Să mă iubești, să mă topesc de dor,
Să te clădesc din versuri deșirate.

Eu scriu, cum scrii și tu, din pasiune
Sau din dorința de a te-mbăta
Cu versul meu, născut dintr-o minune
Sau din iubire pentru slova ta.

 

Publicat în Dana Pătraşcu

E timpul să…


Nu-mi e teamă de-ntuneric
Nici de hohote de plâns,
Numai că-n tablou feeric
De mult nu am mai pătruns.

Nu-mi e inima zdrobită,
Nici sufletul înrobit,
Numai că-s îndreptățită
Să mă rup de ce-am iubit.

Nu-mi e dragostea o boare,
Nici iubirea un blestem,
Numai că-n lacrimi amare
Am obosit să te chem.

Nu-mi e ziua prea senină,
Nopțile nu-mi sunt pusti,
Numai că din a mea vină
Te-am purtat, nu vreau să știi…

Nu mai vreau să-ţi mai duc dorul!
Totul are un sfârșit…
Până și calculatorul
Vrea să-ţi dea de-un timp delete.

Vreau să zbor cu libertatea
De-a zâmbi fără suspine,
Fără a-mi implora moartea
Să mă aducă la tine.

Vreau să dăruiesc iubire
Cum ți-am dăruit și ție,
Sau mai multă, să se mire
Chiar și Luna – cea pustie.

Vreau cu stelele de mână
Să dansez seară de seară,
Să fiu Zâna cea mai bună
Niciun vers să nu mă doară.

Vreau să-mi pun capul pe pieptul
Celui care mă iubește,
Fără-ai mai vedea defectul
Ce din tine izvorăște.

Vreau să uit c-am fost femeia
Ce ți-a pus în palme viața
Și-am ajuns numai scânteia
Ce-ţi pictează dimineața.

Vreau să uit, să uit de toate
Câte mi s-au perindat
Prin suflet, în zbor, pe coate…
Vreau să știi că… te-am uitat.