Zidit în al meu nume


 

 

Ardeam ca flăcările vii, în taină,
Strângând la pieptul obosit lumina
Ce-mi pătrundea misterios prin haină,
Cu dorul nemilos, ca ghilotina.
.

Mă strecuram cu lacrimile nopţii,
Înveşmântată ades în vise reci
Ce-mi sfâşiau sufletul ars, cu colţii,
Să rătăcesc aiurea, pe poteci.

Am adunat cuvintele răzleţe,
Ce mi le azvârleai din când în când,
Să-mi întreţină cu-aceeaşi nobleţe
Flacăra neştirbită prinsă-n gând.

Am aşternut dorinţele, de-a valma
Sau cum m-am priceput şi eu mai bine,
Lacrimile-mi ardeau adesea palma
Deşi, păreau atât de cristaline.

Cu tălpile crăpate-am străbătut,
Şi zi şi noapte stânca nemiloasă,
Ca o furnică-n lanţuri m-am zbătut
Şi m-am rugat să te întorci acasă.

Nici nu mai ştiu când ai plecat în lume,
Nici nu mai ştiu, de fapt, dac-ai plecat
Sau ai rămas, zidit în al meu nume,
Un curcubeu de dor catifelat.

 

 

 

 

Reclame

Sunt ca orice om, pământ


De sub atele, protejată
De gânduri, lacrimă şi vise,
Mai smulg o clipă, câteodată
Prin geamurile larg deschise.

Bătăile neregulate
Se-aud în noapte, sub cămaşă,
Printre săgeţi, avide toate
Să-mi rupă pieptul cu-o cravaşă.

În palma visului mă împinge
Ca pe un lanţ de amintiri
Puternic, care mă învinge
Fără vreo cale de ieşiri.

Rămân în lumea mea ciudată
Şi-mi scald în ea clipele reci,
În tine, veşnic ferecată
Oriunde-ai fii, n-ai cum să pleci.

Deschide ochii doar o clipă,
Nu sunt un spin de trandafir,
De lacrimă să fac risipă
Nici de lumină-n cimitir.

Citeşte-mă cât aştern încă,
Priveşte-mă cât încă sunt,
Par rece, dură ca o stâncă
Dar, sunt ca orice om, pământ.
.