Zidit în al meu nume


 

 

Ardeam ca flăcările vii, în taină,
Strângând la pieptul obosit lumina
Ce-mi pătrundea misterios prin haină,
Cu dorul nemilos, ca ghilotina.
.

Mă strecuram cu lacrimile nopţii,
Înveşmântată ades în vise reci
Ce-mi sfâşiau sufletul ars, cu colţii,
Să rătăcesc aiurea, pe poteci.

Am adunat cuvintele răzleţe,
Ce mi le azvârleai din când în când,
Să-mi întreţină cu-aceeaşi nobleţe
Flacăra neştirbită prinsă-n gând.

Am aşternut dorinţele, de-a valma
Sau cum m-am priceput şi eu mai bine,
Lacrimile-mi ardeau adesea palma
Deşi, păreau atât de cristaline.

Cu tălpile crăpate-am străbătut,
Şi zi şi noapte stânca nemiloasă,
Ca o furnică-n lanţuri m-am zbătut
Şi m-am rugat să te întorci acasă.

Nici nu mai ştiu când ai plecat în lume,
Nici nu mai ştiu, de fapt, dac-ai plecat
Sau ai rămas, zidit în al meu nume,
Un curcubeu de dor catifelat.

 

 

 

 

Sunt ca orice om, pământ


De sub atele, protejată
De gânduri, lacrimă şi vise,
Mai smulg o clipă, câteodată
Prin geamurile larg deschise.

Bătăile neregulate
Se-aud în noapte, sub cămaşă,
Printre săgeţi, avide toate
Să-mi rupă pieptul cu-o cravaşă.

În palma visului mă împinge
Ca pe un lanţ de amintiri
Puternic, care mă învinge
Fără vreo cale de ieşiri.

Rămân în lumea mea ciudată
Şi-mi scald în ea clipele reci,
În tine, veşnic ferecată
Oriunde-ai fii, n-ai cum să pleci.

Deschide ochii doar o clipă,
Nu sunt un spin de trandafir,
De lacrimă să fac risipă
Nici de lumină-n cimitir.

Citeşte-mă cât aştern încă,
Priveşte-mă cât încă sunt,
Par rece, dură ca o stâncă
Dar, sunt ca orice om, pământ.
.