lacrimile mele strălucesc pe foaie


aşteptam lumina binefăcătoare
să-mi inunde ochii loviţi de coşmar,
să-mi sărute geana, ce-n lacrimi amare
mi-au scăldat iubirea
fără de hotar.
        .
am răcnit în noapte, surd, să nu m-audă
nicio stea polară, niciun zvâc de bici,
m-au strivit sub neguri, care-n ger asudă
să-mi oprească zborul…,
umbre mult prea mici…

aşteptam sărutul pur, ca o speranţă,
aninat pe frunte, în gânduri curate,
să-mi trimită-o clipă dorul în vacanţă,
să iubesc pedeapsa
primită în rate.

las în urmă stropii rătăciţi de ploaie
zbor peste năluca unui vis pierdut,
lacrimile mele strălucesc pe foaie,
îmi construiesc drumul,
de la început.

Reclame

Adun


Din visteria nopţilor trecute,
un alt suspin astăzi am îngropat.
Mă-ntorc de la priveghi de frunze mute…
Dumnezeu să te ierte, de păcat!
.
Nu toată lumea ştie să consume
din aerul în ploaie expirat,
mă-ntorc de la priveghi păşind prin lume…
Dumnezeu să te ierte, de păcat!
.
În visteria nopţilor voi pune
de mâine, versuri fără de corset,
să înmulţească vremurile bune
cu lacrimi scoase de la amanet.
*

Lapoviţă


 

 

Grăunţe aruncate-n fuioare de chin
lovesc resemnate visări de destin,
bezmetică vreme, lături peste tot,
adunăm probleme cu gest de robot.
.
Fior luminos pe gâtul viorii
un soare distrus sub steaua-mpăcării,
surâd enigmatic cu geana lăsată
în urmele ploii ce-au curs pentru-o pată.

Venit din poveste, luceafăr căzut
pe versul albastru, în dor nevăzut
pe urmele tale vor curge ninsori
când soarele verde visează splendori.

Mi-e liniştea dusă cu-n hohot de râs
mai sus de durere, mai sus, tot mai sus…
fuioarele curg lăsând loc uitării,
bezmetică noapte la poalele mării.

Nu-i rost de furtună doar valuri şi chin,
m-ascund după lună şi sorb din destin
pocalul durerii cu gerul iscat…
îmi las mâna goală şi-aştept… m-a muşcat.

 

 

 

Vorbe incolore


Rătăcesc de ceva zile
Printre nori, să înțeleg
Cum, căldura unei file
Mă ajută să aleg?!?

Cuvântul meu, cum rănește?
Este adevărul pur!
Nu ridică, nu strivește,
Nu privește împrejur…

Mai degrabă se ascunde
Sub cerneală şi condei,
Decât să lovească unde
Se pudrează cu mujdei.

Mai degrabă se transformă
Într-o apă curgătoare
Decât să adopte formă
De minciună-atrăgătoare.

Mai degrabă lăcrimează
Rugând Cerul să ignore
Ceea ce nu mai șochează,
Vorbe, vorbe incolore…

Cuvântul meu fierbe-n cupe
Nu se strecoară prin lavă,
Curge lin, nu se-ntrerupe
Să se îmbibe cu otravă.

 

Incredibila uitare


 

 

 

 

Incredibil cum apare,
Primăvara cu-o căpşună!
Păsările migratoare
Revin, ca în vremea bună.

Neîncrederea mocneşte
Ca apa otrăvitoare,
Dar, în noapte, îndrăzneşte
Să strivească altă floare.

Negăsind în lumea largă
Hrană binecuvântată
Cu-n satâr a vrut să spargă
Tăcerea, încă odată.

Şi-a făurit, pentru vise,
O caleaşcă zburătoare,
Dar în ciuda celor zise
Calcă dragostea-n picioare.

Orice-ar face sau ar spune,
Ochii îi sunt veşnic o carte,
Timpul nu îmi descompune
Sufletul, nici după moarte.

Toarnă venin în iubire
Incredibil de uşor,
Parcă i-aş fi dat de ştire
Cât mă arde al său dor.

Mi-am închiriat o mască
Din acelaşi târg cu-al său
Pentru orice gură-cască,
Dar nu pentru Dumnezeu.

El mi-a fost mereu aproape
Când a fost de negăsit
Peste munţi înalţi şi ape,
El e de neînlocuit.

Nu sunt Faust, nici Moulton,
Sufletul să-mi vând pe-o pâine,
Port al versului palton,
Dumnezeu ştie mai bine.

 

 

 

Azi îmi îmbrac durerea


E-atât de scurtă viaţa
şi-atât de-aglomerată
încât, alungând ceaţa,
descopăr că-i ciudată.
.
Descopăr goliciunea
vestitelor himere,
ce promiteau minunea,
dar înnoptau mizere.

Azi îmi îmbrac durerea
în haină de mătase,
înlăcrimând tăcerea
ţipetelor sfioase.

Văd bine cum se zbate
aripa frântă-n cer,
dar lupt până la moarte
prin viscol şi prin ger.

Văd lacrima cum face
drum către colţul gurii,
lăsând urme sărace
în calea picăturii.

Văd multe, rătăcită
printre nevăzători,
dar tac… sunt pedepsită
în sute de culori.

Nu-ţi descriu peisajul,
vei spune că-s nebună
fiindc-am avut curajul
de a zbura spre lună.

Strecor ades privirea
prin noduri de lumină,
să nu-mi cunoşti mâhnirea
ce-ascund la rădăcină.

De-o vreme-n palma fină
liniştea se răsfaţă,
gându-mi stă pe retină,
privindu-te prin ceaţă.

E-atât de scurtă viaţa
şi fără conţinut
când lacrima e-n faţa
prezentului tăcut.

Descopăr că-i prea simplu
să treci prin ea oricum,
fără a da exemplu
secundelor din drum.

Tu mă declari învinsă,
deși n-ai priceput
că lacrima mea-i ninsă
de când am renăscut.

Privește valul mării,
revenind nechemat,
în ciuda disperării
care l-ar fi secat.

Sunt numai o redută
trecută prin furtuni,
lacrima mi-e pierdută
între dimensiuni.