Publicat în Dana Pătraşcu

În zori


 

 

 

În noaptea asta vreau să-mi murmuri
Poemul mării plâns la mal,
De sub aripile de fluturi
Să-aud oceanul… val cu val…
.
În noaptea asta vreau să-mi tulburi
Poemele purtate-n larg,
Să descifrăm albe amurguri
Încolăcite pe catarg.

În noaptea asta vreau să înlături
Neliniştea din valul mării,
Argintul stelelor să mături
Şi-n zori poţi să mă dai uitării.

 

 

Publicat în Dana Pătraşcu

Drumuri întortocheate


 

 

 

Nu toţi au şansa să-şi atingă visul
Exact aşa cum l-au pictat în gând,
Ca nu cumva să-l afle tot învinsul
Prin fire de nisip cutreierând.

Nu toţi avem acelaşi drum cu soare,
Cu umbre sau cu stropii reci de ploi,
Unii pornesc cu lacrimile-amare
Timizi, pe alei bătătorite-n doi.

Alţii se nasc odată cu trecutul
Sau cu prezentul crud şi arogant,
Se-avântă fără-a mai şterge de praf scutul,
Se-ntorc pe-acelaşi drum, extravagant.

Alţii pudrează pur şi simplu totul
Cu flori de nuferi, lebede desculţe,
Aşa firesc, ca şi când alfabetul
De-abia s-ar zămisli ca să-l pronunţe.

 

 

 

 

 

Publicat în Dana Pătraşcu

Acum, când era mai bine…


Cum să mă strecor prin noapte
Când la pieptul tău plutesc,
Nu prin vise, ci prin fapte,
Când în suflet te privesc…?!?

Cum să caut prin cuvinte,
Unul… mult mai special,
Să sune de-acu’-nainte
Ca marea din al ei val…!?!

Cum să nu mă pierd cu firea
Când, în ochii tăi, privind,
Mă întâmpină iubirea,
Sigură pe ea, zâmbind…!?!

Cum să plec de lângă tine,
Acum, pentru întâia dată,
Acum, când era mai bine…
Viaţa asta-i deşucheată!?!

Cum să fac timpul să zboare,
Ce aripi să-i împletesc
Să-mi facă-o mică favoare
Şi-n vise să te-ntâlnesc?

Cum să fac trenul să plângă?
El e vinovat, mereu!
Gările să îl ajungă…!?!
Cum să plec, cu dorul tău?!?

Cum să-mi pun dorul pe fugă
Când mă va acoperii?!?
Deja, de azi, mă subjugă,
De mâine mă va întregii!

 

Publicat în Dana Pătraşcu

La marginea hârtiei


 

Sunt umbra ce te-așteaptă
În pragul casei, seara,
Privirea mi se-ndreaptă
Strivindu-mi călimara.

Sunt umbra ce-şi aruncă
Privirea pe fereastră
Când noaptea-i prea adâncă,
Cerneala prea albastră.

Sunt umbra frământării
Din versul insomniei,
Răbdarea așteptării
La marginea hârtiei.

Sunt umbra așteptării
Pe-o lacrimă de dor
Dansând la malul marii
În ritmul stelelor.

Publicat în Dana Pătraşcu

Așa cum sunt


Sunt apă îndulcită
De marea furtunoasă,
Sunt stâncă prăvălită
Dintr-o pădure deasă.

Sunt stropul de izbândă
Călcat la drumul mare,
Sunt lacrima cea blândă,
Veșnic cerșind iertare!

Sunt iz de bucurie
Sub lacrimile toate,
Sunt puf de păpădie
Ce zboară mai departe.

Sunt spicul ce se coace
În lanuri de iubire,
Ce nu vrea să se joace
Cu aur și safire.

Sunt cum m-a clădit lumea,
Nu voiesc s-o întorc,
Să-ți fiu pe plac, de lunea,
Pot, nopțile, să torc.

Sunt mângâierea lunii,
Nu ceața dimineții
Sfârșitul săptămânii
Nu-i și sfârșitul vieții.

Sunt roua-ndurerată
Căzută la pământ,
De mai lovești odată
N-am să pretind că sunt.