E prea dimineaţă să te mai aştept


 

 

Veninul se-agită, mă doare cumplit,
nici geană pe geană nu pun, am dormit
cu capul pe versul rostit în culori,
în noaptea divină, născută din zori.
.

 Trei colţi mi-au rămas înfipţi în răstimp,
încrederea smulsă din alt anotimp
ridică din umeri, din lipsă de-omăt
doar ochii aceştia-îi zăresc până hăt…

Cu lacrima lunii voi face popas
s-adun libertatea din ce-a mai rămas,
să-i pun lenjerie cu flori de satin
prin bălţi de durere s-o scald de suspin.

Mă leagănă luna pe palmele reci,
când vii ca furtuna şi-n lacrimă pleci,
îi punem cunună de ger toamnei vii
te-aşteptam de-o viaţă dar, n-ai cum să ştii.

Coloană lăsat-a Brâncuşi pe pământ
sub poarta iubirii, mă nasc cât mai sunt,
la masa tăcerii cerşesc adevăr,
nu-i vorba de Eva, de-Adam, ci de măr.

Adam ura mărul, Eva-l diviniza,
iubea adevărul ce-o localiza
în gheara reptilei din jungla cea deasă,
coloana tăcerii invită la masă…

Întinde o mână, din nori să cobor,
alină-mi furtună iscată de dor,
nu ţine în lanţuri speranţe deşarte,
nu vreau să mai zbor, cu şerpii, departe!

Vreau să ating cerul curat şi senin,
mi-e sufletu-n hohot de lacrimă plin,
strivesc spini de gheaţă adesea la piept,
e prea dimineaţă să te mai aştept.

 

 

 

Reclame