Adun


Din visteria nopţilor trecute,
un alt suspin astăzi am îngropat.
Mă-ntorc de la priveghi de frunze mute…
Dumnezeu să te ierte, de păcat!
.
Nu toată lumea ştie să consume
din aerul în ploaie expirat,
mă-ntorc de la priveghi păşind prin lume…
Dumnezeu să te ierte, de păcat!
.
În visteria nopţilor voi pune
de mâine, versuri fără de corset,
să înmulţească vremurile bune
cu lacrimi scoase de la amanet.
*
Reclame

Natürlich


Normal că pădurea mă cheamă să ţip,
dar eu nu lovesc în pereţi fără chip,
normal că se lăsă din zori înserarea
iar norii mă strigă mai tare ca marea.

Natürlich, firescul s-a epuizat
când şarpele Evei, în măr deghizat
ridică minciuna la rang de-adevăr.
Nu-i vorba de mine, de-Adam, ci de măr.

Prin clipe perind fără sorţ de izbândă,
mi-e noaptea prea lungă şi albă inundă.
se crapă de ziuă dar nu-i de ajuns
Adam ura mărul şi-n el a pătruns.

În umbră visează că-n piepturi revine,
aduce din flăcări uitarea de sine,
dar vezi? Indigoul în noapte-mbibat
cum stă pe la colţuri…, Natürlich pătat…

Izvorul adapă o fiară-a pădurii
cu-aceeaşi credinţă, lăsând picăturii
un gust derizoriu de lespede seacă,
e prea dimineaţă să curg, o să-mi treacă…

Prea rece să pot descifra ce-a distrus
un soare albastru, în zori a apus,
pe geamuri apar urme seci de călcâi,
mi-e greaţă să spun „Natürlich rămâi!”

E prea dimineaţă să te mai aştept


 

 

Veninul se-agită, mă doare cumplit,
nici geană pe geană nu pun, am dormit
cu capul pe versul rostit în culori,
în noaptea divină, născută din zori.
.

 Trei colţi mi-au rămas înfipţi în răstimp,
încrederea smulsă din alt anotimp
ridică din umeri, din lipsă de-omăt
doar ochii aceştia-îi zăresc până hăt…

Cu lacrima lunii voi face popas
s-adun libertatea din ce-a mai rămas,
să-i pun lenjerie cu flori de satin
prin bălţi de durere s-o scald de suspin.

Mă leagănă luna pe palmele reci,
când vii ca furtuna şi-n lacrimă pleci,
îi punem cunună de ger toamnei vii
te-aşteptam de-o viaţă dar, n-ai cum să ştii.

Coloană lăsat-a Brâncuşi pe pământ
sub poarta iubirii, mă nasc cât mai sunt,
la masa tăcerii cerşesc adevăr,
nu-i vorba de Eva, de-Adam, ci de măr.

Adam ura mărul, Eva-l diviniza,
iubea adevărul ce-o localiza
în gheara reptilei din jungla cea deasă,
coloana tăcerii invită la masă…

Întinde o mână, din nori să cobor,
alină-mi furtună iscată de dor,
nu ţine în lanţuri speranţe deşarte,
nu vreau să mai zbor, cu şerpii, departe!

Vreau să ating cerul curat şi senin,
mi-e sufletu-n hohot de lacrimă plin,
strivesc spini de gheaţă adesea la piept,
e prea dimineaţă să te mai aştept.

 

 

 

Lapoviţă


 

 

Grăunţe aruncate-n fuioare de chin
lovesc resemnate visări de destin,
bezmetică vreme, lături peste tot,
adunăm probleme cu gest de robot.
.
Fior luminos pe gâtul viorii
un soare distrus sub steaua-mpăcării,
surâd enigmatic cu geana lăsată
în urmele ploii ce-au curs pentru-o pată.

Venit din poveste, luceafăr căzut
pe versul albastru, în dor nevăzut
pe urmele tale vor curge ninsori
când soarele verde visează splendori.

Mi-e liniştea dusă cu-n hohot de râs
mai sus de durere, mai sus, tot mai sus…
fuioarele curg lăsând loc uitării,
bezmetică noapte la poalele mării.

Nu-i rost de furtună doar valuri şi chin,
m-ascund după lună şi sorb din destin
pocalul durerii cu gerul iscat…
îmi las mâna goală şi-aştept… m-a muşcat.

 

 

 

Vorbe incolore


Rătăcesc de ceva zile
Printre nori, să înțeleg
Cum, căldura unei file
Mă ajută să aleg?!?

Cuvântul meu, cum rănește?
Este adevărul pur!
Nu ridică, nu strivește,
Nu privește împrejur…

Mai degrabă se ascunde
Sub cerneală şi condei,
Decât să lovească unde
Se pudrează cu mujdei.

Mai degrabă se transformă
Într-o apă curgătoare
Decât să adopte formă
De minciună-atrăgătoare.

Mai degrabă lăcrimează
Rugând Cerul să ignore
Ceea ce nu mai șochează,
Vorbe, vorbe incolore…

Cuvântul meu fierbe-n cupe
Nu se strecoară prin lavă,
Curge lin, nu se-ntrerupe
Să se îmbibe cu otravă.

 

Incredibila uitare


 

 

 

 

Incredibil cum apare,
Primăvara cu-o căpşună!
Păsările migratoare
Revin, ca în vremea bună.

Neîncrederea mocneşte
Ca apa otrăvitoare,
Dar, în noapte, îndrăzneşte
Să strivească altă floare.

Negăsind în lumea largă
Hrană binecuvântată
Cu-n satâr a vrut să spargă
Tăcerea, încă odată.

Şi-a făurit, pentru vise,
O caleaşcă zburătoare,
Dar în ciuda celor zise
Calcă dragostea-n picioare.

Orice-ar face sau ar spune,
Ochii îi sunt veşnic o carte,
Timpul nu îmi descompune
Sufletul, nici după moarte.

Toarnă venin în iubire
Incredibil de uşor,
Parcă i-aş fi dat de ştire
Cât mă arde al său dor.

Mi-am închiriat o mască
Din acelaşi târg cu-al său
Pentru orice gură-cască,
Dar nu pentru Dumnezeu.

El mi-a fost mereu aproape
Când a fost de negăsit
Peste munţi înalţi şi ape,
El e de neînlocuit.

Nu sunt Faust, nici Moulton,
Sufletul să-mi vând pe-o pâine,
Port al versului palton,
Dumnezeu ştie mai bine.

 

 

 

Vis de-o noapte


Când ignor prostia pură,
Minciuna sau răzbunarea,
Mulţi cred că-s o picătură
Agitată precum marea.

Într-o lume asortată
Cu războaie de-orice fel
Nu voi cere niciodată
Să iubeşti un sufleţel.

Nu sper să-ndrept cotitura,
Fiindcă nu sunt în schimbare,
Prea trecută-i picătura
Prin flăcări nepieritoare.

Într-o lume ca a noastră,
Unde totul te uimeşte
Îmi propun să rămân proastă
Fiindcă Cerul mă iubeşte.

Este liber fiecare
Să gândească cu ce poate,
Cei ce vor să mă doboare
Cu minciuni, sunt… vis de-o noapte.