o lume cu toate ale ei…


             Am plecat obosită, tristă şi… sătulă de culorile gri ale acestei lumi… o lume cu toate ale ei… am plecat spre casă, de la serviciu… cu gândul la tânărul care nu a mai putut lupta cu această lume… o lume cu toate ale ei… tânărul Claudiu Roman, realizator de emisiuni la Radio 21, care şi-a pus capăt zilelor încolţit de o depresie…
              Doamne!!! Cum să înţeleagă o mamă că fiul ei a recurs la un asemenea gest? Cum să accepte asta??? Cum să alini durerea unei mame în asemenea clipe? Cum să înţeleagă un părinte care, şi-a crescut copiii în perioada comunistă, stând la cozi la carne, făină, vată, ouă, salam, fructe, lapte, unt, pâine… da, chiar şi la pâine… luptând cu gerul nopţilor aşteptând la rând la butelii, cu economiile zilnice la curent electric, cu pana de curent sau apă potabilă exact în Ajunul Revelionului, cu atâtea şi atâtea nelegiuiri pe care le cunoaştem cu toţii, cei ce am trecut de pragul vârstei de 40 ani… cum să înţeleagă un părinte care îşi trezea copilul cu noaptea în cap să-l ducă la creşă sau grădiniţă, prin zăpadă sau… care, de frig, urina pe pantalonaşii… singura pereche uscată, poate… (pampers… de unde? )… cum să poată un părinte admite că fiul său a stins stelele, soarele şi luna de pe boltă, cu un singur gest… necugetat?!? Cum? NICIODATĂ! Niciodată nu va putea înţelege, niciodată şi nimic nu-i va alina durerea aceasta. Cei ce repetă zicala : „niciodată să nu spui niciodată” ar trebui să se obişnuiască să nu mai pronunţe cu atâta patos aceste cuvinte. NICIODATĂ.
         Trăim o perioada în care copiii noştri, ca şi al meu, ca şi al unui coleg de vers, recurg cu o uşurinţă inimaginabilă la gestul suprem, fără a lua în calcul ceea ce lasă în urma lor… flăcări pe care nici măcar zece oceane nu le pot stinge… o durere incomensurabilă… Trăim într-o epocă în care ne dăm seama de greşelile noastre numai după ce pierdem persoană iubită. Creştem copii care renunţă mult prea uşor la lupta supremă… prea uşor pun capăt darului cel mai de preţ pe care l-au primit de la Creator, VIAŢA.
         Când un părinte îşi îngroapă copilul în urma unui accident, poate spune că Dumnezeu şi-a ales un înger. Când copilul a decedat după o lungă suferinţă provocată de o boală incurabilă… spunem că Dumnezeu şi-a ales o floare din grădina lui şi… dar când… copilul tău îşi pune capăt zilelor… îţi vine să zbieri de durere, să spargi cerul cu pumnul şi pământul cu călcâiul, să… ridici la cer ţărâna cu braţele amândouă şi să întorci pământul din rotaţiile sale… durere… durere… numai un părinte care a trecut prin aceste clipe le poate descrie, sau poate că… doar îl imploră pe NICIODATĂ se piară din lume… această lume cu toate ale ei.
          Cred că e timpul să tragem un semnal de alarmă!
        Cred că preoţii acestei ţări ar trebui să îşi facă datoria cum se cuvine, să ţină o slujbă pentru aceste fiinţe, care au tendinţa de a-şi face singuri rău.
          Cred că e timpul să ne gândim mai bine la tot ce poate urma în clipa ce vine!
          Cred că e timpul să ne oprim o secundă din drumul nostru şi să gândim mai profund.
          De ce se ajunge aici?
          De ce nu facem nimic?
          De ce sunt tot mai multe cazuri de suicid?
          De ce ?
          De ce mai spunem „Dumnezeu să-l ierte!”? Nu cumva noi, cei rămaşi, suntem mai vinovaţi ca ei?
        I-aţi auzit sau simţit vreodată că au obosit? Şi? Aţi găsit timp să-i ascultaţi? Aţi avut posibilitatea să-i ajutaţi?
          Dumnezeu să vă odihnească în pace, copii care aţi părăsit această lume… cu toate ale ei!

Pumnalul morţii


Ce sentiment ciudat, inexplicabil…,
Să simţi că orice-ai face… e-n zadar,
Să ai de toate, să nu fi capabil
Să ştergi pumnalul ei din calendar…?!?
*
Al morţii voal mi-ntunecă privirea,
În lacrimi rătăcesc ca un nebun
Ce n-a gustat în viaţa lui iubirea,
E prea târziu şi nu am cui s-o spun.

Ne împăunăm cu sute de  perdele,
Ne cocoţăm pe ziduri mai mereu,
Ne vopsim sufletul în acuarele
Uitând ades c-avem un Dumnezeu.

El din grădina lui îşi pune-n glastră
Tot ce doreşte, fără-a întreba
Neputincioşii ce zac la fereastră
Realizând că nu au ce salva.

Până dincolo


Reţin şoaptele între dinţi.
Stelele, de după boltă,
se ascund visând cuminţi
cum culeg albă recoltă
de săruturi, dezmembrate
dintr-un lan de curcubeie,
calde, tandre şi furate,
ca un suflet de femeie.

Alung gândul, nestatornic,
într-o grotă, să mocnească.
Zâmbetul apoteotic
şi şoapta ce-a vrut să nască
zeci de lovituri de bice,
le pun la păstrat, sub soare,
suferinţa să abdice,
să uit cât de mult mă doare.

Mă dor gândurile toate,
insomniile mă sorb,
mă târăsc, zâmbind, pe coate,
alung penele de corb
ce se adună-n cârduri clare,
mă îndeamnă să trăiesc
investind lacrimi amare…

mor, şoptindu-ţi: te iubesc!

M-am născut înainte să mor


M-am gândit să mă nasc înainte să mor,
să adun primăveri dintr-un hohot de cânt,
să păşesc peste timp despletind cald fior,
dându-mi seama ce-am fost să-mi doresc cine sunt.

M-am născut dintr-un lut tocmai bun de convins,
am topit fulgi de nea dintr-o iarnă cumplită
să-mi astâmpăr ciorchini care-n dor s-au încins
şi-au ţâşnit, vers cu vers, mângâieri să comită.

M-am convins c-am atins pragul zilei, de ieri,
ca un far zbuciumat printre valuri domnind,
împărţind adieri, luminând primăveri,
m-am gândit să renasc firul ierbii doinind.

Dana Pătraşcu – Să ţi aminteşti de îngeri – voce – Ştefania Popescu


Mă iartă cât mai sunt!


Mă iartă că n-am fost în stare
să te iubesc cât aş fi vrut
dar până-n viaţa viitoare,
promit să te iubesc mai mult!

Chiar de nu voi avea vreodată
aripi de înger răbdător,
te rog, iubitul meu, mă iartă
fiindcă-am murit de al tău dor!

Mă iartă că n-am pus pe clipă
mai multe lacrimi şi suspine,
decât mi-ai pus tu pe aripă
şi te-am iubit numai pe tine!

Că n-am putut a mă întoarce
în lumea asta îngheţată
deşi am încercat a-i toarce
şi ei, iubirea colorată.

Mă iartă-n zorii cruzi că-n noapte
m-am rugat să mă luminez,
să nu-ţi mai cer fructele coapte
ale iubirii…, că visez…

Şi-aş mai visa, ca orbul marea
în zilele caniculare…
mă iartă c-am ucis uitarea
şi-n orice vis lacrima doare.

Mă iartă c-am uitat să sfâşii
durerea care zace-n mine,
să-ţi împletesc ca să te-apropii,
drum de smarald cu-arome fine.

Am pus o stavilă-ntre lumea
ce ne-a ucis şi ne-a născut
în verde crud, ca şi pădurea
şi-n ochii tăi am petrecut.

Mă iartă că ţi-am dat iubirea
în picături fierbinţi, infime,
ce-au ars pe pagini răstignirea
iubirii care zace-n mine.

E crucea ce-am clădit cu tine
din lacrimile-acestei vieţi.
O port aşa cum se cuvine
spre roua altor dimineţi.

Mă iartă azi, poate şi mâine,
mă iartă-n fiecare zi,
c-am pus în miezul cald de pâine
sfânta dorinţă de-a iubi.

Că n-am ştiut să-ţi păstrez chipul
în pagini, cum se cuvenea,
de teamă c-ai s-aduni nisipul
şi vei pleca din viaţa mea.

Mă iartă că n-am pus în pană
cerneala altui chip pierdut
de lumea asta, toată-o rană
care din lacrimi s-a născut.

Că-ţi scriu şi-acum, după o viaţă
şi-am să-ţi mai scriu cât mai trăiesc,
că-n fiecare dimineaţă
încă-ţi mai spun cât te iubesc.

Mă iartă, dragul meu, mă iartă
c-am spus ceea ce nu e drept,
iar dacă vrei, te rog mă ceartă
dar eu, pe veci am să te-aştept.

Aici se odihneşte un poet!


Am naufragiat din când în când pe norii
ce m-au lăsat să le adun splendoarea,
să o împart mereu cu cititorii,
loviți de dorul ce-a atins visarea.

Nici nu mai știu de câte ori căzut-am,
nici nu mai știu de ce aș fi rămas
îngenunchiată când, pe nori văzut-am
cum pot zbura spre stele pas cu pas.

Am naufragiat pe lună şi pe stele,
cu lacrimile scurse fără soţ,
pe curcubeul smuls din acuarele
şi trandafiri ucişi de primul hoţ.

Zăpezile mi-au înlesnit puterea
de a urca pe stâncile abrupte,
a îngropa în versul meu durerea
ce-mi obliga sufletu-n ger să lupte.

Am naufragiat în aşteptare
c-un geamantan îmbâcsit cu tăciuni,
am lăcrimat simţindu-mă datoare
să găsesc drum fără instrucţiuni

În ţintirim, pe crucea mea va scrie:
„Aici se odihneşte un poet!
Nu-l înveliţi cu flori, ci cu hârtie!
S-a stins punându-şi moartea la respect!”