să-mi fii luceafăr, să-ţi fiu stea


ce-ai putea pune în secundă
cu stângăcia cuvenită?
visul încearcă să pătrundă
singura frunză ruginită
ce-a mai rămas pe creanga mea…
se stinge-n palmă dragostea…
s-a desluşit o nouă cale
prin ceaţa vremurilor reci
m-agăţ de ea… dar curg la vale,
vreau şi… nu vreau deloc să pleci.

simt că mă-aduni în orice clipă
la pieptul tău, îmi frângi voinţă,
îmi pui pe inimă aripă
smulgându-mă din suferinţă.
îmi pui în suflet dragostea
să-mi fii luceafăr, să-ţi fiu stea…
să strălucesc sub norii groşi,
luând din ochii tăi culoare,
să mă aduni în zori frumoşi
să mă transformi în nopţi cu soare.

Reclame

Să nu-ndrăzneşti


Să nu-ndrăzneşti cândva să mă iubeşti
mai mult sau mai curat decât o fac,
când voi muri, din ger să te trezeşti
deasupra urnei mele, un capac.

Să nu-ndrăzneşti să mă divinizezi,
cum fac mereu, iubirea mea fierbinte,
la primul pas prin mine să valsezi,
cu tot ce am, cu sufletu-nainte.

Să nu-ndrăzneşti să mă alungi vreodată
aşa cum o fac eu, neîncetat,
şi totuşi să m-aduci nealterată
deasupra norilor ca-ntr-un palat.

Să nu-ndrăzneşti să mă păstrezi aproape
cum te păstrez, deşi toţi mă acuză
că te iubesc trecând prin foc şi ape,
iar tu, fără de mine-ai fi o muză.

Să nu-ndrăzneşti să mă iubeşti ca mine,
oricine-n astă lume-i trecător,
doar tu renaşti din ce în ce mai bine
în timp ce eu mă sting de al tău dor.

Mi-e dor să-mi fii izvor


Mi-e dor s-aud şi mâine
Ceea ce-ai pretins ieri,
Să pun miezul de pâine
Pe untul sfintei veri.

Mi-e dor de transparenţă,
De adevăr curat,
Cu-atâta insistenţă
Încât, s-a înnorat.

Mi-e dor să calc pe rouă
Cu paginile goale,
Mi-e dor de-o lume nouă,
Fără porniri carnale.

Mi-e dor de clipa-ceea
De care îmi vorbeai
Şi… să nu-mi pierd ideea,
Mi-e dor de tot ce n-ai.

Mi-e dor de focul verde
În care mă scăldai,
De luna ce se pierde
Sub soarele de mai.

Mi-e dor de mângâierea
Vântului în apus,
Mi-e dor să-mi iei durerea
Privindu-mă de sus.

Mi-e dor să-mi priveşti trupul
Tremurând de uimire,
Să urlu, precum lupul
La ceas de fericire.

Mi-e dor să-mi fii izvorul
Din care să sorb vers,
Mi-e dor să-mi alungi dorul,
Să-mi fii iar univers.

Mi-e dor de focul sacru
Ce ne-a purificat,
Totul e un masacru
De când ne-am dezbinat.

Mi-e dor să-mi citeşti versul
Cum doar tu mă citeşti,
Mi-e dor să-mi redai sensul,
Şoptind că mă iubeşti.

 

Metafora dezmierdată


Pe o pajişte uscată,
Între soare şi abis,
Stă metafora uitată
Sub copacul interzis.

Lângă ea, un fir de iarbă
Se ridică ruşinat,
O atinge şi o întreabă:
-Azi, cine te-a supărat?

Se înţoleşte în cuvinte,
Pune virgula pe vers,
Se strecoară înainte,
Neînţeleasă-n univers.

O metaforă minoră
Cât un strop firav de rouă,
Se stinge din oră-n oră,
Se aprinde doar când plouă.

Triluri blânde de luceferi
Îi ung litera rănită,
O salvează de înfrângeri
Şi de furtuna cumplită.

Dintr-un ram uitat sub frunze
Curge-n palmă o părere,
Arca lacrimilor dârze
Sapă printre emisfere.

Licurici cu geana lungă
Prind ideile din urmă,
Verde crud în versuri plângă,
Arşiţa nu se mai curmă.

O metaforă firavă
Aşternută pe hârtie
Coace inima pe tavă,
Pentru viaţa ce-o să vie.

Firul ierbii se usucă
Sub metafore de foc,
Un jargon ar vrea s-aducă
Perla verde cu noroc.

Timpul curge acromatic
Peste norii adunaţi,
Într-un soi de vis acvatic
Scurs din munţii îngheţaţi.

Sub nămeţi de suferinţă
Metafora se dezmiardă,
Mănată de-a ei credinţă,
Aripile-n fier să-şi ardă.

Izvor de lacrimi sfinte


Nu vreau să-ţi spun cât mi-e de dor
Să-ţi privesc ochii obosiţi,
Vreau să rămâi un trecător
Cu paşi încrezători, grăbiţi.

Nu vreau să-ţi spun cât mi-e de bine
Să te ştiu din nou fericit
Acolo, departe de mine
Cu siguranţa c-am greşit.

Nu vreau să-ţi spun ce va fi mâine
Când treptele vor dispărea,
Când vei gusta dorul de mine
Reinventând încrederea.

Nu vreau să-ţi spun cât mi-e de groază
Când mă priveşti după perdea,
De parcă stelele visează
O altă noapte-n palma ta.

Nu vreau să-ţi spun cât mi-e de sete
Să-ţi sorb tăcerea din cuvânt,
Să o aştern pe îndelete
Într-un poem bătut de vânt.

Nu vreau să-ţi spun cât mi-e de rece
În lumea albă şi rotundă,
Când universul mort petrece
Iubirea pe o altă undă.

Nu vreau să-ţi spun cât mai am vise,
Nici sunete pe portativ,
Când toate-aceste vor fi scrise
Şi vei citi, va fi tardiv.

Nu vreau să-ţi spun cât mai am rime
Şi slove pentru-a te cânta
Nici nu visezi că-n zbor spre tine
Ating cu tâmpla şoapta ta.

Nu vreau să-ţi spun nimic în plus,
Nici slovele nu-ţi mai culeg,
Sufletul ţi-e de mult inclus
Aici, şi n-am să te dezleg.

Voi pune hamul pe cuvinte
Şi-n ele tu vei picura,
Ca un izvor de lacrimi sfinte
Ce mă mai poate bucura.

 

Doar apă chioară (Penultima scrisoare)


Îţi scriu penultima scrisoare,
Probabil nici n-o vei citi,
Dar nu contează cât mă doare,
Contează cât mai pot iubi.

Îţi scriu şi azi, îţi scriu şi mâine,
În timp, sigur te voi uita,
Ca pe un colţ uscat de pâine
Pe care n-o pot felia.

Te rog să-ţi iei totul cu tine,
Nimic în urmă nu lăsa,
Nici stropi din culmile alpine,
Nu vreau nimic din viaţa ta!

N-am cum să-ţi cer eternitate
Când ai ucis deja prezentul,
Mai am atâta demnitate
Încât să-mi păstrez postamentul.

Când am păşit pe norii puri,
Mereu alăturea de tine,
Eu nu ţi-am cerut să înduri
Dorul ce nu ţi se cuvine.

Îţi scriu şi azi ca prima oară,
Când m-ai rugat să-ţi scriu ceva
Sufletul să nu te mai doară,
Spre ceruri să putem zbura.

Îţi scriu penultima scrisoare,
Cândva o vei citi, precis,
Când vei bea cupa cu uitare
Şi-ai să te-ntrebi ce vise-am scris.

Îţi scriu şi azi, cum fac de-o viaţă,
Deşi nu-mi mai eşti călăuză,
Îţi scriu, dar n-am să-ţi dau speranţă
Că ai acelaşi drept de muză.

Îţi scriu şi azi ca şi-altă dată
Cu lacrima din călimară,
Dragostea mea a fost curată,
A ta însă, doar apă chioară

Îţi scriu, nu-mi pare rău, deloc
Că te-am iubit ca pe un zeu,
Nu fac păcat, nu-i niciun joc,
Mi-ar fi teamă de Dumnezeu.

Gelozia ta izbeşte


Toate stelele din cer le-aş da, să dezleg misterul,
Mi-aş da sufletul, să ştiu ce se ascunde sub gerul
Cu care m-ai împietrit de uimire-n astă seară,
De ce nu m-ai lămurit şi-ai făcut iar să mă doară?

Aş da noaptea care vine, aş da nopţile pe rând,
De mi-ai spune adevărul şi ceea ce-aveai de gând.
Fumul negru mă-nspăimântă, ceaţa crudă mă loveşte
Lacrimile-mi curg de-a valma, gelozia ta izbeşte.

Nu aş fi crezut vreodată să trăiesc aşa o seară,
E prea mult, o ştii prea bine, gelozia mă doboară.
Tu eşti totul pentru mine, n-am puterea să greşesc,
Nici acum nu ţi-ai dat seama cât de sincer te iubesc?