Dacă…


Dac-aș știi că tot ce mișcă
Este numai al meu gând
Că zăpada e din frișcă
Și lumină suspinând.

Dac-aș știi că noaptea pune
Bir pe sufletul rănit
Și din gândurile bune
Ia doar ceea ce-am simțit.

Dac-aș știi că lumea asta
Este singurul defect,
Iar eu stropul gri din vasta
Legătură spre perfect.

Dac-aș știi că-ți iau lumina
Și ți-o pun la macerat
Aș știi care-mi este vina
Și-aș visa că te-am furat.

Dac-aș știi ce va aduce
Ceasul care va veni
Aș bea lacrima cea dulce
Pentru a mă înzdrăveni.

Reclame

Justițiară


Sentința se suspendă,
discursul s-a sfârșit…
Răsfoiesc o agendă
din care am ieșit.

Izbesc în geamandură
cu valul fără rost
să par o picătură
din care n-am mai fost.

Mă lepăd de noianul
de lacrimi și arginți,
desferecând cadranul
care m-a scos din minți.

Mă simt o picătură
de vers neînțeles,
alegând o armură
din care nu mai ies.

Îmi pun pe iarna crudă
miraj de primăveri,
nimeni să nu-mi audă
tăcerile de ieri.

Îmi pui o floare-n glastră,
o binecuvântare,
pentru iubirea noastră
cea fără de hotare.

Am tot ce vreau cu tine,
izbândă și temei,
din lacrima ce vine
acum din ochii mei.

Sărutul tău alină
dureri nepieritoare,
ochii tăi dau lumină,
inima ta-mi dă soare.

Sentința se suspendă
discursul a-ncetat,
lacrima i-a amendă
un sărut deșucheat.

Un suflet de femeie


Am vrut să-ți fiu odihnă, fir de geană,
să-ți aștern visele pe perne vii,
argintul stelelor fără prihană,
dar m-ai uita în nopțile târzii.

Am vrut să-ți împletesc un cer albastru
din care numai noi să ne-mbătăm
sorbind de-a pururi astru după astru,
dar m-ai uita în zori când fremătăm.

Am vrut să-ți fiu un val neferecabil,
să-mi uiți seninul ochilor instant,
să mă aduni și să mă bei inexplicabil,
dar m-am temut că malul e înalt.

Am vrut să-ți fiu aromă de-orhidee
și aripă de vis necugetat,
dar sunt atât – un suflet de femeie,
care-și dorește veșnic sărutat.

Doar noi


Am învins prăpastia
cu toate barierele sale.
Le-am ridicat una câte una
Învingând spinii…
Nici nu apucasem
să ridic ochii spre tine,
Neglijentă, ca de obicei…
Ignorând orice cantitate…

Mi-am îndreptat pașii,
ignorandu-ţi privirea
spre alte seri cu lună
plină de speranță.

Nici n-aș fi crezut că
mi se va mai deschide o ușă.
Că sfârșitul anului
poate deveni începutul mileniului.

Cine ar fi crezut că
vom răsturna carul mare
peste o lume înfierbântată?
Inevitabil răspuns… doar noi.

Îndrăznește!


 

Am îndrăznit să visez
conștientă cât sunt de puternică.
Am învins
învingând teama de prăbușire.
Radiez ca soarele!
În miez de zi…
Am voie?
Simt că sunteți de partea mea…

Zburați cu mine de mână.
Vă pot împrumuta o pereche de aripi.
Totul este să aveți încredere în viață,
lumină, pace, Dumnezeu.
De acum puteți zbura…
nimic nu vă poate sta în cale…
nici măcar eu.

Cât mai e vreme


 *
De-ar fi să fiu un fir de crin albastru,
Să-mi fii parfumul ce alungi suspinul
Cu glasul tău – fiorul unui astru –
Mi-aș răstigni în inimă tot chinul.
*
De-ar fi să fiu iubirea înghețată
În pieptul celor ce frâng răsăritul,
Aș înflori din ochii tăi, purtată
De-un dor nebun, ce-ntrece infinitul.
*
Ești sufletul ce-mi toarnă-n suflet soare,
Pe lacrima ce-a curs neîncetat
Când versul se așterne la-ntâmplare
Din călimara cerului visat.
*
Ești cel ce mi-a ucis lacrima tristă
Pe care o purtam în buzunar
La loc călduţ, un nufăr pe-o batistă,
Sub gerul iernii, rupt din calendar.
*
Ești ceea ce ar trebui să fiu
La brațul dimineților prezente,
Aprinde-mă cât nu e prea târziu,
Iar stelele, geloase, nu-s atente.
*