Neînţeles descântec


Cum să-nţelegi poetul când el din jar mănâncă,
din jar se-adapă, zilnic, în flăcări se-ntregeşte,
din lacrima de lună el curge ca o stâncă…
cum să-nţelegi poetul, când plânge şi-nfloreşte?

Cum să-nţelegi poetul când lacrima lui arde
tot ce adună ura, tot ceea ce umbreşte,
visează dimineaţa în doruri miliarde,
cum să-nţelegi poetul când plânge şi zâmbeşte?

Cum să-nţelegi poemul când, n-ai citit poetul,
n-ai descifrat ideea istorisirii lui,
cum să-nţelegi iubirea când nu ştii alfabetul
înlăcrimat în piatră de pana dorului?

Cum să-nţelegi poetul când şoapta lui răcneşte
înveşmântată-n valuri de lespede tăcută
cum să-nţelegi poetul când moare şi zâmbeşte
iar sufletul îi cântă într-o necunoscută?

Neînţeles descântec cu lacrimi şlefuit,
poetul se citeşte când lumea se întreabă,
cum să-nţelegi poetul, când versul s-a sfârşit,
iar el se iscăleşte pe nori, ca pe-o podoabă.

Reclame

Cuvântul meu


E-atât de-adânc cuvântul meu
Deşi, nu prea îl iei în seamă,
Un strop de lacrimă şi greu
Care neîncetat te cheamă.

E-atât de alb şi de plăpând
Depinde doar cum îl citeşti,
Cum îl auzi, îl porţi în gând,
Depinde cât poţi să iubeşti.

O virgulă nu-i doar un pai,
Un vers exprimă mult mai multe,
De-aceea-l scriu în al meu grai
Însă, prea mulţi n-au timp s-asculte.

Cuvântul meu nu-i vorbă-n vânt,
Nici rătăcire de scânteie,
El chiar exprimă cine sânt,
Nu-s doar un suflet de femeie.

Cuvântul meu nu-i o minciună
Deşi, tu crezi că te lovesc
Doar adevăr în el răsună,
Într-adevăr eu te iubesc!

De te loveşte, nu-l citi!
De te adoarme, nu-l visa!
De nu-înţelegi, nu mă iubi!
E mult prea goală vorba ta.