Nopți de granit


Aștept să mi se facă seară,
Să-mi scutur ochii de necaz,
Să mă adormi pe prag de vară
Sărutând râul din obraz…

Mi-aș pune zborul pe hârtie
Adăugându-i fulgi de cer,
Nimeni pe lume să nu știe
Ce-nseamnă lacrimă și ger.

Mi-aș pune lacrima pe soare
Să mă ascund sub curcubeu,
Să vă rămân pe veci datoare
Cu versul de la Dumnezeu…

Aștept să mi se facă iarnă
De sub nopți dure de granit
Lumina să mi se discearnă
Din trupul ars în jar mocnit.

 

Reclame

Am visat că erai


Visam că ai intrat pe ușă,
Așa cum faci de obicei,
M-ai răstignit, fără mănușă,
Fără ciorapi, în ochii tăi.

M-ai îmbrăcat în primăvară,
Din stele rochie mi-ai cioplit,
Să mă iubești… până pe seară
Sau poate… până la sfârșit.

Visam că ai ieșit din ape
Și sufletul mi-ai încălzit
Încât nimic nu mai încape,
Nici măcar visul nesfârșit.

M-ai luat pe brațele-amândouă
Și m-ai purtat ca pe-un sărut
O viață-ntreagă, poate două,
Sau poate… până la început.

Caracatița (fragment din… capitolul 1)


Într-un târziu adormi.
Caracatița reuși să-și lungească tentaculele până la patul ei și o cuprinse cu putere. El încerca din răsputeri să o salveze. Întindea mâinile spre ea și… ea se scutură de braţele cleioase ale monstrului marin. Privirea lui îi dădea puterea de care avea nevoie.
Ochii aceea verzi, pe care îi idolatrizase atâția ani, o ajutau să se lupte. Nici măcar în această noapte nu o părăsiseră. Nici nu se putea, el încă exista. Iar ea știa asta, existau amândoi. Niciunul nu știa exact unde este celălalt însă, nu erau pierduți. Iubirea îi ținea în viață. Cu mâinile pline de sânge, cu ochii în lacrimi, cu hainele sfâșiate de monstrul hidos, își adună toate puterile și păși spre el. Căzu cu capul pe pieptul lui. Cu mâna dreaptă îi căuta buzele…
Soneria își înfipse ghearele ascuțite în ceafa ei…
Tresări. Neonul cel mic de la capul patului era încă aprins, exact așa cum îl lăsase de când încercase să adoarmă.
Caracatița dispăruse. Nici măcar nu existase. El…?!? Of, Doamne! Oare realitatea e mai crudă decât visul???
Soneria sună din nou. Se ridică în grabă, se încălță cu papucii de lângă pat și ieși pe ușă, pictându-și un zâmbet fals.
– Da, mamă! Sunt aici!
Bătrâna îi zâmbi și-i arătă că există două butoane. Unul scoate un sunet iar celălalt un alt sunet…
Doar atât, nimic mai mult… Doamne, ce dulce e somnul uneori, dar… depinde de vise, de dorințe. Zadarnic ai pe ce pune capul, zadarnic ai cu ce te înveli, zadarnic ai un acoperiș, dacă nu ai liniștea aceea pe care ți-o dorești, lângă sufletul pe care ți-l dorești, niciun palat nu e ca cel din vise.   Nimic pe lume nu poate înlocui esența viselor tale.
Se așeză iar în pat pentru câteva minute. Se uită la ceas. Nu mai era mult și ar fi sunat și el…     Luă telefonul și mai privi odată poza lui pe ecran. Era acolo, cu ea, ca în fiecare minut. Îl mângâie și-i promise din nou că totul va fi bine, apoi se ridică din pat.
Își pregăti o cafea tare, ca după o noapte scurtă și se duse să-și facă un duș iute (să nu cumva să consume prea multă apă)…
De-ar fi putut să-i ignore cuvintele Monicăi… Dar, cum? Pentru ea nu conta că nu o poate vedea. Așa i se părea corect, deși nu rezolvase niciodată nimic cu corectitudinea ei, totuși voia să își știe conștiința împăcată. În timp ce-i tăia cele zece felii de banană, bătrânei, îi mai mulțumi odată lui  Dumnezeu că a reușit să treacă și de această noapte. Băgă și ea în gură o feliuță și apoi măsură două lingurițe de ulei special pentru diminețile bătrânei. Probabil îi pansa stomacul care urma să fie invadat de medicamentele zilnice.
Jumătatea de “caracatiță” aștepta, ca de obicei, lângă ușă, porția de mâncare. Îl privi și zise:
– Tu te-ai odihnit, nu? Eu cu ce ți-am greșit să nu mă lași deloc să dorm? Oare dacă v-aș fi înregistrat azi noapte, sforăitul vostru nu putea fi folosit într-un film de groază? Eu cred că da… tu nu?
Câinele o ascultă, o privi, deși stăpâna îi spusese că este orb, și cerși un bol de mâncare, din ochi. Se duse pe balcon și-i luă oala, plină cu fiertură pentru el. Îi mai puse câteva cereale din pungă, să nu fie prea zemoasă și duse bolul în hol, acolo unde servea masa Angus de obicei. Apoi luă castronelul cu feliile de banană și o linguriță și se îndreptă spre camera bătrânei. Era trează.
– Bună dimineața!!! rosti, cu un glas care nu era al ei, dar pe care promisese să-l folosească pentru a-și atinge scopul. Lasă castronelul pe noptieră și se îndreptă spre fereastră să ridice storurile, în timp ce încerca să o întrebe pe bătrână cum a dormit.
Bătrâna își întinse brațele, de parcă voia să cuprindă splendoarea unei dimineți însorite.
– Ce dimineață frumoasă!
– O, da! Imediat ce veți servi banana, voi merge un pic cu Angus la plimbare. Trebuie, mă așteaptă deja…
A doua jumătate de caracatiță, care îi distrusese noaptea, înghiți rând pe rând câte o felie de banană și ceru să mai lenevească o vreme în patul său.
Îi puse zgarda lui Angus, luă o pungă în buzunar, în caz de nevoie, cheile, și ieși.

Dacă nu ai prins curcubeul


Înşiră-mă pe sârmă,
sau pe aţă, pe iarbă,
pe gânduri,
înşiră-mă… pe sfoară.
 .
Ai grijă, să nu fie ghimpată,
să se irosească,
aşa, ca mine,
înnodată sau cârpită
ca ziua de mâine,
de azi şi mai ales
ca lespedea de ieri.
 .
Înşiră-mă pe suma lacrimilor,
pe conturul nopţilor
care curg prin venele stelelor
argintând şoaptele noastre
într-un tărâm de vis.
.
Ai grijă să nu mă rătăcesc
printre stele incolore,
mi-aş pierde strălucirea,
mi-aş abandona rădăcinile
şi-aş porni spre cetatea intruşilor abandonaţi.
.
Înşiră-mă pe sârmă,
dacă nu ai prins curcubeul
deşiră-l pentru mine,
înşiră-mă pe acele nopţi
când vom trăi
la fel de fericiţi
sub oricare petec de cer,
la fel de împliniţi
sub orice fel de streaşină.
.
Înşiră-mă sub genele tale
şi adoarme-mă surâzând.
 .
Mă voi trezi ca
în fiecare dimineaţă
cu tine-n gând.
.

Într-o zi sau într-o noapte


Într-o noapte, când valsând
peste duritatea lunii,
mă vei săruta în gând
dintre stele, ca nebunii,
vom desprinde dimineaţa
de tăcerea zorilor.
Într-o noapte, toată ceaţa
din frunzişul stelelor
va trimite peste lume
stropi de suflet înflorit
reuşind să ne îndrume
dragostea spre nesfârşit.

Într-o zi, domnind pe-o stea
pentru zarea muribundă
vom străbate dragostea
şi visele ce-o inundă,
vom implora soarele
să ne mistuie de dor
scăldându-i picioarele
în lacrima stelelor.
Într-o zi vom pune luna
nopţilor de pe poteci,
să ne depene cununa
viselor, să nu mai pleci.

dor de noi…


Şi-aşa de mult aş vrea să-ţi simt făptura
cum mă îmbracă în priviri fierbinţi
şi îmi dezbracă lacrima şi ura
cu sufletul, scoţându-mă din minţi…

E mult de când te-ai dus pe-a ta potecă,
e mult mai mult de când te-am alungat,
din viaţa mea, ca pe o etichetă,
ce-n timp s-a scorojit şi a picat.

Mult prea puţini mai rămân după noapte,
mult prea din zori se întunecă în doi,
e linişte şi pace între şoapte
şi-mi e un dor de tine…, dor de noi…

Tu-mi eşti la fel, cum te-am aflat cândva,
un strop de vis, căzând uşor pe păr,
ce mi-a zdrobit, în taină inima
cu-al tău venin, dulce – mângâietor.

Neînţeles descântec


Cum să-nţelegi poetul când el din jar mănâncă,
din jar se-adapă, zilnic, în flăcări se-ntregeşte,
din lacrima de lună el curge ca o stâncă…
cum să-nţelegi poetul, când plânge şi-nfloreşte?

Cum să-nţelegi poetul când lacrima lui arde
tot ce adună ura, tot ceea ce umbreşte,
visează dimineaţa în doruri miliarde,
cum să-nţelegi poetul când plânge şi zâmbeşte?

Cum să-nţelegi poemul când, n-ai citit poetul,
n-ai descifrat ideea istorisirii lui,
cum să-nţelegi iubirea când nu ştii alfabetul
înlăcrimat în piatră de pana dorului?

Cum să-nţelegi poetul când şoapta lui răcneşte
înveşmântată-n valuri de lespede tăcută
cum să-nţelegi poetul când moare şi zâmbeşte
iar sufletul îi cântă într-o necunoscută?

Neînţeles descântec cu lacrimi şlefuit,
poetul se citeşte când lumea se întreabă,
cum să-nţelegi poetul, când versul s-a sfârşit,
iar el se iscăleşte pe nori, ca pe-o podoabă.