Nu mă lăsa!


Nu mă lăsa altora pradă,
de-ai ştii ce mulţi mi-ar disloca
sufletul, fără să mă vadă,
şi mult mai mulţi m-ar sufoca…

De-ai ştii ce geruri m-ar cuprinde
de la călcâie pân-n cer,
ce mulţi m-ar duce-n târg, m-ar vinde
ca pe un ultim grănicer…

De-ai ştii ce lacrimi, ca oceanul
neliniştit, pe veci mi-ar stoarce
fără de milă-n amalgamul
clipelor reci, să-mi ia din pace.

Nu mă lăsa în ger pe stradă,
susţine-mă cât mai trăiesc!
Nu mă lăsa altora pradă,
iubeşte-mă, să te iubesc!

Reclame

O slovă


Ţi-a fost vreodată teamă de-un pescăruş în zbor?
Dar de răceala lunii ce-ncearcă să redea
În fiecare seară, mai greu sau mai uşor,
Din tot ce-agoniseşte, lumină, stea cu stea…?!?

Ţi-a fost vreodată sete de-un curcubeu curbat?
Dar de oceanul care, avid de mări, izvoare
Adună lacrimi albe în care s-au scăldat
Iubiri nemăsurate sub stele, nori sau soare…?!?

Ţi-a fost vreodată teamă de-un pui de pescăruş?
De valurile mării privindu-le din munţi
Cu ochi de vultur mândru, că-n zboru-i jucăuş
Ne-a zărit într-o vară, păşind pe ţărm desculţi…?!?

Ţi-a fost vreodată sete de dragoste curată?
De-o mângâiere fină ca puful păpădiei,
Că noaptea se destramă mai dur ca niciodată
Iar eu n-am să-i destăinui nicio slovă hârtiei…?!?

Iubirii tale mă supun


Revii exact cum te ştiam
Şi te-am descris de-atâtea ori
Când visele le-mbrăţişam
Până-n ceasornicul din zori.

Trecut-au clipe milioane
Şi stelele-au prăfuit norii
Strângându-mi lacrima-n oceane,
Mi-au alinat sufletul norii.

Revii exact cum ai plecat
Şi te ştiam parcă de-o viaţă,
Un munte calm, neîntinat
Pardosind totul cu verdeaţă.

Şi cât de greu mi-a fost, să-ţi spun
N-ar avea rost, aş pierde timpul,
Iubirii tale mă supun,
De azi vom schimba anotimpul.

Mult prea mult


Sunt prea mic să-ţi răpesc timpul,
Prea mare să nu-nţeleg
Cum se schimbă anotimpul
Şi ce haine să-mi aleg.
.
Sunt prea scund să-mi arunc ochii
Ce zăresc atâta soare,
Unde se înalță plopii,
Peste-oceane de culoare.

Sunt prea darnic s-ascund visul,
Prea zgârcit să-mi vând trecutul
Parcurgându-mi așa zisul
Zbor, ce-atinge absolutul.

Sunt prea orb să-aud chemarea
Porților ce se deschid
Doar odată, când uitarea,
Vrând – nevrând produce vid.

Sunt prea treaz să nu-ţi duc lipsa
Ce-apasă inconștient,
Ca şi când numai pedeapsa
Este-al meu abonament.

Sunt prea slab să pot susține
Clipele îndurerate,
Mă topesc în dor de tine,
Zi de zi, noapte de noapte.

Sunt aici, în pragul casei
Așteptând să-mi înțelegi
Lacrima din podul palmei
Ce se scurge fără legi.

Doar tu


Când soarele a asfinţit
Şi totu’ îmi părea negru,
În ochii tăi m-am oglindit
Ca-ntr-un ocean integru.
.
Când stelele s-au năpustit
Cu dinţii să-mi sfâşie
Sufletul, m-ai adăpostit
În tine, pe vecie.
.
Când luna m-a privit de sus
Cu ochii ei de gheaţă,
Raze de soare mi-ai adus
Iubindu-mă o viaţă.
.
Când florile s-au ofilit,
De dorul tău, în glastră,
Grădini întregi mi-ai oferit
Născând iubirea noastră.
.
Când lacrimile îmi cuprind,
De al tău dor, retina,
Aripile aş vrea să-întind
Să-mi regăsesc lumina.
.
Deşi, ştiu că doar tu-mi redai,
 Sfidând orice furtună,
 Mireasma florilor de mai
Şi zborul către lună.
.
Deşi, ştiu că doar tu mi-aduci
 Surâsul în privire,
Aş zbura peste mări şi lunci
Din dor de-a ta iubire.
.