joc, jos, joi, jar… juni…


Ridică-ţi aripa şi du-te!
Nu te uita-napoi, deloc!
Pe-o creangă dorm trei pagini mute,
au obosit de-atâta joc.

Se leagănă de vânt o frunză
luptând cu codrul nemilos
ce-a fost pictat pe-aceeaşi pânză
şi-a adormit, plutind în jos.

Mai lasă-mi aripa o clipă,
nu-mi smulge versul dintre noi
dezamăgirea se înfiripă
deja, de marţi şi până joi.

Mâine voi fi o amintire
şi-un vers târziu născut din jar,
mă voi opri din nemurire
numai aşa preţ de-un calvar

E limpede că niciodată
nu voi mai crede în nebuni
ce-n jar, de joi, pe jos se joacă
în chip de îngeri, printre juni.

Reclame

Chiar dacă nu vei mai veni


Am scris cât te iubesc pe-o frunză
Dar, s-a uscat a doua zi
Îngăduind să mă pătrunză
În suflet, cu săgeţi târzii.

Pe razele fierbinţi de soare
Mi-am iscălit iubirea-n zori,
Pe ploi şi vânturi uimitoare
Ce-au pus sechestru pe ninsori.

Am încercat să scriu pe vreme,
Ceea ce simt, nimic în plus,
Pe ceasul încleştat, ce geme
Pe paginile ce-au apus.

Am scris pe stele, fără număr,
De parcă aş fi vrut să pun
Pecete peste-al nopţii umăr
Şi Cerului să mă supun.

Pe vata norilor am scris,
Să pară mai pufoşi un timp,
S-au rătăcit şi mi-au transmis
Să-mi caut liniştea-n răstimp.

Am scris, cu gândul că-n tăcere
Îţi vei clădi alt univers
Şi-n urmă vei lăsa durere,
Pe care s-o transform în vers.

Ţi-am dezmembrat clipă cu clipă,
Te-am regăsit şi te-am pierdut,
Se zvântă şi se înfiripă
Iubirea ce ne-a conceput.

Eu curg ca un izvor de lacrimi
Pe paginile sângerii,
Să te iubesc plină de patimi
Chiar dacă nu vei mai veni.

Pe strune-n pragul înserării
Îţi voi aşterne alt poem
Şi tot n-am să te dau uitării
Chiar dacă, nici n-am să te chem.

Când lacrima se va opri


Chiar de va fi să mor de dor,
Tu să păşeşti cu mine-n gând,
Voi reveni vibrând în zbor
Să te sărut curând, curând.
.
Chiar de va fi să mă topesc,
Cum se topeşte lumânarea,
Tu să nu uiţi cât te iubesc
Şi nicicând n-am gustat uitarea.
.
Chiar de va fi să-mi pui pe geană
Ultim sărut înlăcrimat,
Ce-ar lecui oricare rană,
Să vii, chiar de nu te-am chemat.
.
 Chiar de va fi s-ajungi când cerul
Se va deschide pentru-o clipă,
Să duc cu mine tot misterul
Iubirii noastre pe aripă.
.
 Chiar de va fi să vii-ntr-o noapte
Când lacrima se va opri,
 Şi-n Carul Mare, de departe,
Vor plânge stelele, să vii!
.
Chiar de va fi s-ajungi când norii
Din pagini se vor risipi,
Mă vor strecura cititorii
Dar numai tu mă vei găsi…
.
Chiar dacă lacrima albastră
Pe pagini se va dilua,
Tu să nu uiţi iubirea noastră,
 Cum nici eu nu te pot uita.
.

Cât încă are cerul stele


În noaptea asta-aş vrea să plouă
Peste metaforele mele,
Să sfâşii paginile-n două
Cu vise ferecate-n stele.
 .
În noaptea asta-aş vrea să strig
„Mi-e dor de tine!” din rărunchi,
Să mă auzi, şoptind: „mi-e frig!”
Să fiu, din lacrimi, un mănunchi.
 .
 În noaptea asta-aş vrea să-ţi dau
Doar un sărut, peste o mie…
În noaptea asta, simt că vreau
Să mă transformi în poezie.
 .
În noaptea asta-aş vrea să plâng
Cât încă are cerul stele,
Sub sărutări, lacrimi să frâng,
Dansând doar pe palmele tale.
 .

Te iubesc şi nu mă-nşel!


Aşteptam ploaia să vină
Cu miros de frunze moarte
Să strivesc greaua rugină
De prin paginile toate.
.
A venit dar, fără tine,
Mi-a pus în pagină dor
Printre lacrimi cristaline,
Stropii reci să-i remăsor.
.
Aşteptam ploaia să vină
Ca pe-o binecuvântare,
Ochii tăi să-mi dea lumină,
Să uit cât de mult mă doare.
.
A venit în astă seară
Avidă de răzbunare,
Rece precum o ocară…
Fără tine… ploaia doare.
.
Aşteptam ploaia să-mi spele
Clipele de dorul tău,
Toate paginile mele
Te strigau, iubitul meu!
.
A venit şi-acestă ploaie
Ca un capăt de tunel,
Ochii mei curg în şiroaie,
Te iubesc şi nu mă-nşel!

Trecere prin veac



Trec prin timp de parcă veacul
S-ar fi regăsit în ger,
Caut lacrimilor leacul
Implorând stelele-n cer.

Trec prin timp de parcă leacul
S-ar găsi-n stive enorme,
S-ar împrăştia cu sacul
Din farmacii uniforme.

Trec prin timp de parcă sacii
Cu sămânţă de tristeţe
Îmi pictează-n vară macii
Redând grânelor bineţe.

Trec prin timp de parcă macii
Ar însămânţa dorinţe
Din care-au crescut copacii
Plini de boli şi suferinţe.

Trec prin timp de parcă ramul
Frânt de fructul anilor,
Sfidează lumina-n geamul
Infinit al clipelor.

Trec prin timp de parcă timpul
A-mpietrit sub stânci imense,
Redefinind anotimpul
Pentru albe recompense.

Trec prin timp de parcă pasul
Încă nu s-a inventat,
Îndrăznesc să întorc ceasul
Ce secunda-a amputat.

Trec prin timp de parcă ceasul,
Răstignit pe geana lunii,
Înmărmureşte compasul
Chiar în toiul rugăciunii.

Trec prin timp spre universul
Rătăcirii omeneşti,
Redând paginilor versul
Ce te-ndeamnă să iubeşti!

Trec prin timp purtând iubirea
În suflet ca pe-o comoară
Îmbrăţişând fericirea
Că timpul nu mă doboară.

Stelele mă ştiu


Tu crezi că eu nu ştiu ce-nseamnă
Să vrei să ai, să vrei să fii…?!?
Sufletul încă mă îndeamnă
Să visez jocuri de copii…

Tu crezi că eu nu ştiu durerea
Sau bucuria de-a iubi…?!?
Cunosc şi pacea, şi tăcerea,
Răcnind în şoapte purpurii.

Tu crezi că eu ascund valoarea
Seninului ce îl emani,
Să-ţi dăruiesc abandonarea
Dorind să devenim duşmani…?!?

Tu crezi că eu smulg trandafirii,
Să-mi împletesc un aşternut
Doar pentru-a dărui iubirii
Două cuvinte şi-un sărut?!?

Tu crezi că, împletind baladă
Vărs păcură pe jar aprins,
Fără ca nimeni să mă vadă
Cu ce licoare te-am atins?!?

Tu crezi că scriu de ani de zile
Doar pentru-a risipi cerneala
Şi sufletul pe-atâtea file,
Să înlătur, poate, plictiseala?!?

Tu crezi ce vrei, eu scriu ce simt
În nopţile cu insomnie,
Aş vrea să dorm şi să te mint,
Dar fără tine sunt pustie.

Tu crezi ce vezi, eu scriu ce vreau,
Un strop din suflet dăruiesc,
Cu stelele la vorba stau
Ele mă ştiu cât te iubesc!