Aroma de venin


Nu te atinge de verdeaţă
în ierni s-o iroseşti,
mai bine rătăceşte-n ceaţă
fără să o loveşti.

Mai bine lasă-mă sub scutul
ce mi l-am construit
decât să-mi otrăveşti trecutul
cu stele netezit.

Nu săruta genele nopţii
triumfător visând,
descătuşând lacătul porţii
pe care-o smulgi, valsând.

Mai bine pune-mi ger pe glezne
şi-n ochi parfum de spin,
decât să-ţi descifrez prea lesne
aroma de venin.

Reclame

Visele prind rădăcină


Uit durerile prin care
Am ajuns unde-am ajuns,
Pun în scrinul cu uitare
Lacrimile ce m-au uns,
M-au purificat ca mirul
Şi mi-au redat strălucirea
Ce-o emană trandafirul
Când întâlneşte iubirea.
.

Strălucesc prin noaptea crudă,
Metamorfozând nămeţii
Ce m-au finisat cu trudă
De la începutul vieţii.
Plămădesc vise curate
Din stropi limpezi de izvor,
Le sustrag din mări sărate
Oblojind aripi în zbor.

Desluşesc în beznă drumul
Luminat de licurici,
Mă împrospătează parfumul
Cald, al paşilor cosmici.
Pâlpâi ca o lumânare
Dăruind nopţii lumină,
Întunericul dispare,
Visele prind rădăcină.

Lacrimi albe


Eu ştiu să scriu chiar şi cu lacrimi albe,
Cu fulgii iernii, îngheţaţi de dor,
Ştiu să-mpletesc, în noaptea rece, salbe
Din stropii neopriţi ai ochilor.

Am învăţat să-mpletesc cu migală,
Firave gânduri calde, parfumate,
Ce tind ades să intre-n pardoseală,
Dar le ridic, cu dor îngemănate.

Ştiu să frământ poemu-n lapte dulce
Cu albul pur din nobilă durere,
Aroma lui, tristeţile să culce
Pe jar nestins, păstrat pe etajere.

Eu ştiu să-mi zvânt de lacrimă tot versul
Să-l pudrez cald, pufos şi asortat,
Când dorul vă încetineşte mersul,
Să v-il redau, cu sufletul curat.

Am învăţat, strângând fără-ncetare
Căuşul palmelor bătătorite,
Să-mi ocrotesc clipele-aducătoare
De dimineţile nebănuite.

Ştiu să culeg din ochii tăi pădurea,
Cu frunza ei, sufletul să-mi hrănesc,
Să rătăcesc, de dorul tău, aiurea,
Sub ochii tăi, ştiu să mă regăsesc.

Sunt o lacrimă



În drumul ars al lacrimilor mele
S-au aşezat de multe ori nămeţi,
Să cucerească zborul pân’ la stele,
Aruncându-mi otravă în pomeţi.

Mi-au născocit licoarea-nveninată,
În piept mi-au pus-o ca pe o insignă
Să-mi ardă clipa vie, parfumată,
De parc-aş fi o lacrimă malignă.

Mi-au pus pe frunte nopţi şi zile crunte,
Mi-au distrus focul viu din rădăcină,
Dar am urcat cu lacrima pe munte
Iubind toţi norii, să redau lumină.

Am sângerat în curcubeu albastru
Să înverzesc iubirea ofilită
De sloiuri ce loveau din astru-n astru,
Şi-am îndrăznit să urc, nedreptăţită.

În drumul ars al lacrimilor mele
Am întâlnim nămeţi de spini frumoşi
Ce-au încercat lacrimile să-mi spele
Purtând hăinuţe reci de credincioşi.

Cu zâmbete în spate m-au servit
Mi-au pus pe frunte nume de ateu,
Sufletul sub călcâie mi-au strivit,
Eu… l-am purtat în piept pe Dumnezeu.

Am fost şi sunt o lacrimă curată,
Nu pot să mă transform într-o ruină,
Eu curg din dragoste adevărată
Şi-mi cer iertare pentru-această vină!

 

În şoapte să mă-nvelesc


În noaptea asta, mai albastră
Decât albastrul ce-mi oferi,
Voi cere lunii, prin fereastră
Să-ascundă umbrele de ieri.
.
Să simt cum îmi pansezi aripa
Cu glasul tău mângâietor,
Să-nvingem lacrima şi clipa
În care ne-am topit de dor.
.
În noaptea asta fără vise
Cu insomnie parfumată,
Presar petale de narcise
Din dragoste adevărată.
.
Să-ţi aud glasul cum mă cheamă,
La pieptul tău să mă topesc,
Să nu mai bag nimic în seamă
Şi-n şoapte dulci să mă-nvelesc.

Sărut de curcubeu


 


Sunt o carte răsfoită
Numai de al tău sărut,
Gingășia împletită
Într-un vis neînceput.

Sunt izvor cu apă vie,
Curg fierbinte peste nori,
Doar sărutul tău mă-nvie
Într-un Paradis de flori.

Sunt cascadă de iubire,
De-a ta gură zămislită
În susur de fericire
Precum lava biruită.

Sunt din lacrimă răpită,
În sărut învesmântată,
De ochii tăi absorbită,
Cu iubire parfumată.

Sunt un freamăt deslușit
Doar sub buzele-ți flămânde,
Căldura m-a copleșit,
Sufletul simt că-mi pătrunde.

Sunt un lan de maci, sub soare,
Sărutat de curcubeu,
Numai tu îmi dai splendoare,
Numai tu, iubitul meu.

Am prins visul de picioare


A fost odată…, sau n-a fost,
S-a prelins timpul, nu mai știu?!?
Un suflet fără adăpost,
Sau avea trup și e târziu?!?

A fost, sigur a fost, cândva,
Pe o planetă oarecare
Ce dragostea ne conserva
Pe-a ei orbită visătoare.

Avea și umbră, așezată
Mereu în faţa lui, pieziș,
În spate n-avea niciodată,
Să nu adune-n van pietriș.

Încălțat cu petale albe,
Țesute-n taină de-o albină,
Se odihnea în zori, pe nalbe
Și dăruia umbrei lumină.

Se scălda-n razele de crin
Ce-i picurau licori călduțe,
Pierdute pentru-n pelerin
Ce rătăcea pe-alei desculțe.

Din pânza apelor albastre,
O trenă lungă-l urmărea,
Ca o cometă printre astre,
Toți norii negrii, răspândea.

Vestit în lumea lui plăpândă
C-ar rătăci printre nămeți,
Un sloi imens gândi s-ascundă
Sub pagina firavei vieți.

Să prindă visul de picioare,
Doar cu cerul deasupra lui,
Să uite cât de mult îl doare
Fireasca lipsă-a trupului.

Să-și împletească el o haină,
Dintr-un material ciudat
Ce-n lumea lui, nepământeană,
În lacrimi nu l-ar fi scăldat.

A început pânza să-și țeasă
În seara unei primăveri,
Ferit de lacrima din casă
Și de durerile de ieri.

A muncit în zadar o noapte,
Poate chiar două, poate cinci
Dar, lacrimile, de departe
Îi fixau aripile-n chingi.

Dormea o noapte-ntr-o secundă,
Muncind din zori și până-n zori,
Spera că-n haine-o să pătrundă
Acel parfum divin de flori.

Au trecut ani și ani de-a rândul,
Sufletul e tot dezbrăcat,
Îl bat furtunile și vântul
Dar, el visează neîncetat.

Oricâte lacrimi te-ar străpunge
Și-oricât de răvăşit ai fost,
Când dragostea te va atinge
Niciun costum nu are rost.

Iubirea-n orice trup mocnește,
Pe orice stea sau anotimp
Iar, dacă-n tine încolțește,
Să te îmbraci nu mai e timp.

Primește-o-n haina ta, oricare,
Nu-ți lăsa sufletul pustiu,
Nu aștepta visul în care
S-auzi: deja e prea târziu!