Suflet nemuritor


 

 

Eu am picat cândva din stele,
Un fir de praf  firav, inert,
Cu toate versurile mele
Născute într-un viu concert.

Încă mai rătăcesc prin lume,
Ca licuriciul plin de dor,
Stelele vor să mă consume
Pe geana albă-a zorilor.

Sunt doar un strop plin de iubire,
Prin ploi de stele mă strecor,
Am venit să vă dau de ştire
Că sunt cuvânt nemuritor.

Eu voi zbura curând spre stele,
Un fir de praf rătăcitor,
Dar vă las versurile mele
Şi sufletul nemuritor.

 

 

 

Modernizare


Ieşim din vitrină cu pumni încleştaţi,
Ne ţinem de soartă cu dinţii, căzuţi,
Cerşim orizonturi, de soare furaţi,
Ne vindem pe-o coajă, lihniţi, abătuţi.
.
Ne ştergem durerea cu-o ţoală piloasă
Spărgând derizoriu paharul prea plin,
Lucind de oroare, ne-ntoarcem acasă
Pe pajiştea seacă cu gust de pelin.

E-o sete cumplită-n afişe jilave
Lipite pe ziduri bătrâne, crăpate,
Vopseaua-i prea scumpă, nuanţe mârşave
Acoperă setea, jelim nedreptate.

Firescul, blocat într-un lift, se ascunde,
Vândut într-o doară, la preţ de neghină,
Ca şi omenia, mirajul pătrunde
Prin sufletul lacom, donând ne-lumină.

O cruce cât palma, de clown agăţată
Adună mâl negru în valuri, clădind
O forfotă hâdă-n jurnale serbată
Pe munţi de-ntuneric, a silă duhnind.

Ne seacă prezentul prescris de lichele,
De dragul ieşirii în frunte, răcnim,
Insecte flămânde, în goana spre stele,
Săpăm gropi în suflet, doar praf dobândim.

Prea mulţi Dumnezei s-au născut peste noapte,
Prea mulţi cotizanţi sunt trimişi spre infern,
Ne plouă cu scuze păcatele coapte
Pe somnul flegmatic, costumul modern.

Exişti pe veci


Ştiam că vei întoarce-alene capul,
Că vei zâmbi firesc, nevinovat,
Dar, n-am crezut c-ai să reverşi rucsacul
Dilemelor, aşa nemotivat.

Ştiam că va veni şi clipa-n care
O singură silabă-ţi va impune
Să defineşti iubirea ca pe-o mare
De lacrimi, inundând întreaga lume.

Ce nu ştiai, deşi stă scris în stele,
Dar, ai omis să îţi aduci aminte,
Un fapt infim, în versurile mele
Exişti pe veci, fără de jurăminte.

Ce nu vei înţelege niciodată
E ceea ce am înţeles demult,
Când ploile vor şterge orice pată
Voi înceta inima să-mi ascult.

Dar, pân-atunci şi soarele şi luna
Vor străluci pe cerul răbdător,
Pentru că raza lor întotdeauna
Va alina sufletul plin de dor.