Neînţeles descântec


Cum să-nţelegi poetul când el din jar mănâncă,
din jar se-adapă, zilnic, în flăcări se-ntregeşte,
din lacrima de lună el curge ca o stâncă…
cum să-nţelegi poetul, când plânge şi-nfloreşte?

Cum să-nţelegi poetul când lacrima lui arde
tot ce adună ura, tot ceea ce umbreşte,
visează dimineaţa în doruri miliarde,
cum să-nţelegi poetul când plânge şi zâmbeşte?

Cum să-nţelegi poemul când, n-ai citit poetul,
n-ai descifrat ideea istorisirii lui,
cum să-nţelegi iubirea când nu ştii alfabetul
înlăcrimat în piatră de pana dorului?

Cum să-nţelegi poetul când şoapta lui răcneşte
înveşmântată-n valuri de lespede tăcută
cum să-nţelegi poetul când moare şi zâmbeşte
iar sufletul îi cântă într-o necunoscută?

Neînţeles descântec cu lacrimi şlefuit,
poetul se citeşte când lumea se întreabă,
cum să-nţelegi poetul, când versul s-a sfârşit,
iar el se iscăleşte pe nori, ca pe-o podoabă.

Aici se odihneşte un poet!


Am naufragiat din când în când pe norii
ce m-au lăsat să le adun splendoarea,
să o împart mereu cu cititorii,
loviți de dorul ce-a atins visarea.

Nici nu mai știu de câte ori căzut-am,
nici nu mai știu de ce aș fi rămas
îngenunchiată când, pe nori văzut-am
cum pot zbura spre stele pas cu pas.

Am naufragiat pe lună şi pe stele,
cu lacrimile scurse fără soţ,
pe curcubeul smuls din acuarele
şi trandafiri ucişi de primul hoţ.

Zăpezile mi-au înlesnit puterea
de a urca pe stâncile abrupte,
a îngropa în versul meu durerea
ce-mi obliga sufletu-n ger să lupte.

Am naufragiat în aşteptare
c-un geamantan îmbâcsit cu tăciuni,
am lăcrimat simţindu-mă datoare
să găsesc drum fără instrucţiuni

În ţintirim, pe crucea mea va scrie:
„Aici se odihneşte un poet!
Nu-l înveliţi cu flori, ci cu hârtie!
S-a stins punându-şi moartea la respect!”

Femeia ce te iubește


 

Sunt suflet de femeie
Scăldat în poezie,
Sunt rază și scânteie
În seara cea târzie.

Sunt suflet de poet
În trup lovit de viaţă
Mai crunt sau mai discret,
De ploi, furtuni și gheață.

Sunt doar un visător,
Prin lume rătăcesc,
Învesmântată-n dor
Iubire dăruiesc.

Sunt sufletul ce tânjește
Doar dup-a ta sărutare,
Femeia ce te iubește
Zi de zi, la disperare!

A fi poet


A fi poet, în astă lume,
Unde și soarele se stinge,
A visa la un vis anume
Când gheaţa lunii te atinge,
A fi poet, dintr-o minune
Sau din dorința de-a distruge
Tot ce-i urât pe-această lume,
E taina ce-o păstrez în sânge.

A fi poet, când versul curge
Pe apa sâmbetei ciudată,
Când scopul virgulei atinge
Iubirea înrădăcinată,
A fi poet, când lumea-i plină
De lacrimă și de durere
E-o condamnare fără vină,
A fi poet, nu-i o plăcere.

A fi poet, în jungla deasă
Unde nici lacrima nu curge,
Când rimele nu sunt acasă
Și totuși versul alb învinge,
A fi poet, dintr-o-întâmplare
Sau doar din setea ce împinge
Să mă înec în disperare,
E taina ce-o păstrez în sânge.

A fi poet, când plânge cerul
Lovit de a naivității forță
Când sufletul doboară gerul
În noaptea fără nicio torță,
A fi poet, în floarea vieții,
Când rătăcești necontenit
Bântuit de umbrele ceții,
A fi poet, nu-i un sfârșit.