Suflet nemuritor


 

 

Eu am picat cândva din stele,
Un fir de praf  firav, inert,
Cu toate versurile mele
Născute într-un viu concert.

Încă mai rătăcesc prin lume,
Ca licuriciul plin de dor,
Stelele vor să mă consume
Pe geana albă-a zorilor.

Sunt doar un strop plin de iubire,
Prin ploi de stele mă strecor,
Am venit să vă dau de ştire
Că sunt cuvânt nemuritor.

Eu voi zbura curând spre stele,
Un fir de praf rătăcitor,
Dar vă las versurile mele
Şi sufletul nemuritor.

 

 

 

Reclame

Modernizare


Ieşim din vitrină cu pumni încleştaţi,
Ne ţinem de soartă cu dinţii, căzuţi,
Cerşim orizonturi, de soare furaţi,
Ne vindem pe-o coajă, lihniţi, abătuţi.
.
Ne ştergem durerea cu-o ţoală piloasă
Spărgând derizoriu paharul prea plin,
Lucind de oroare, ne-ntoarcem acasă
Pe pajiştea seacă cu gust de pelin.

E-o sete cumplită-n afişe jilave
Lipite pe ziduri bătrâne, crăpate,
Vopseaua-i prea scumpă, nuanţe mârşave
Acoperă setea, jelim nedreptate.

Firescul, blocat într-un lift, se ascunde,
Vândut într-o doară, la preţ de neghină,
Ca şi omenia, mirajul pătrunde
Prin sufletul lacom, donând ne-lumină.

O cruce cât palma, de clown agăţată
Adună mâl negru în valuri, clădind
O forfotă hâdă-n jurnale serbată
Pe munţi de-ntuneric, a silă duhnind.

Ne seacă prezentul prescris de lichele,
De dragul ieşirii în frunte, răcnim,
Insecte flămânde, în goana spre stele,
Săpăm gropi în suflet, doar praf dobândim.

Prea mulţi Dumnezei s-au născut peste noapte,
Prea mulţi cotizanţi sunt trimişi spre infern,
Ne plouă cu scuze păcatele coapte
Pe somnul flegmatic, costumul modern.

Protecţie


Aveam de gând în astă noapte
Să-ţi răpesc dorul din privire,
Să-mi resemnez, cât se mai poate,
Tăcerile din amintire.
   .
Aveam de gând să-mi răstorn dorul
În palma cerului furat,
Dar obosise visătorul,
La ceas târziu, abandonat.

I-am pus, pe aripi, praf de zbor
Să-i ţină liniştea aproape,
I-am împletit din al meu nor
Un vis curat, purtat pe ape.

Mi-a dăruit, de pe retină,
Stropi de iubire neștirbită
Şi-am împletit din ea lumină
Să te păstrez ca pe-o pepită.

Aveam de gând să-ţi spun că somnul
M-a asaltat cu vise reci,
Dar de coșmar m-a ferit Domnul,
Când ai fost nevoit să pleci.

Ne ceartă stelele, iubite


Am încercat de-atâtea ori
Să-mi frâng cumplite doruri,
Dar de cu seară până-n zori
Răcneau stelele-n ceruri.

În Carul Mare, aliniate,
Cum le-aranjasem noi cândva
În nopţile catifelate,
Strigau la amândoi, aşa:

„-Voi nu vedeţi ce lună plină
Vă dăruim seară de seară?
De ce v-ascundeţi de lumină?
De ce vă place să vă doară?

-Voi nu vedeţi că depărtarea,
Ce-aţi aşternut-o între voi,
Nicicând nu v-aduce uitarea?
Mai mult v-atrage, pe-amândoi!

-Voi nu vedeți că niciun suflet
Din lumea asta deșucheată
Nu poate să v-aducă zâmbet?
Iubirea voastră-i prea curată!

-Voi nu vedeţi că luna plânge
De mila voastră-ntr-un coşmar?
Iubirea pură vă învinge!
De ce vă răniţi în zadar?

-Voi sunteţi sufletele-n care
Iubirea veşnică domneşte,
Hrănită chiar de mândrul soare
Când curcubeul arcuieşte!

-Voi nu vedeţi că timpul zbiară
În lacrima însângerată,
Chiar nu simţiţi a urii gheară?
Iubirea voastră-i prea curată!

-Voi sunteţi sufletele care,
Flacăra dragostei eterne,
O veţi păstra în continuare,
Oricâtă nea se va aşterne.

-Voi nu vedeţi că-n astă lume,
Iubirea îngheață, zi de zi?
De ce-o lăsaţi să vă consume?
Ea va renaşte orice-ar fi! ”

Din Carul Mare, praf stelar,
Pe suflete ne-a picurat,
Am depăşit un alt coşmar
Fiindcă iubim cu-adevărat.

Stelele încet s-au liniştit
Precum un val la malul marii,
Luna din cer ne-a dăruit
Dulcele gust al împăcării.

Clipa în care tu nu eşti


 

Vreau să mă spăl de ploaie sub stropii reci de apă,
Să sorb din picătura unui ocean imens,
Aştept ceva-ul care în veci n-o să înceapă,
Frângând sufletul fraged ce l-ai învins, l-ai şters.

Vreau să mă spăl de lacrimi în ploaia milostivă,
Să-mi lepăd disperarea de-a înota-n nisip,
Vreau multe, multe prea multe, dorinţa mea-i tardivă,
Vreau să te şterg din suflet totuşi, spre tine ţip.

Vreau ploaia să mă rupă în mii de bucăţele,
Să-mi macine durerea ce-o laşi în urma ta,
Să-ntorc sufletu-n pagini, să mă înalţ spre stele,
Să-ţi simt iar răsuflarea învingând planeta.

Vreau să te-ascund în mine, adânc să nu mă ştie
Nicio planetă albă, nici stelele măcar,
Să te înec în gânduri, cu luna argintie
Pe care mi-ai trimis-o de-atâtea ori în dar.

Vreau să te-ascund sub pagini şi sub cerneala-ţi verde
Să-mi smulg inima-n grabă cu-n ac de gămălie,
Să-mi împletesc cuvântul ce-n lipsa ta se pierde
Devenind doar o boare roasă la temelie.

Vreau să te uit dar, totul în preajma mea loveşte,
Nimic nu mă mai cheamă, nimic nu mă ridică,
Nici măcar ploaia-n care ne-am răsfăţat regeşte
Nu-mi spală primăvara, soarele-n cer abdică.

E noapte-n poezie, e trist şi glacial,
Se spulberă iubirea, se duce spre poveşti,
Nu pot să opresc ploaia, nu pot opri un val,
Nu pot păşi spre clipa în care tu nu eşti.

Insomnia


Timpul m-a cuprins în coală ,
Simt cum sfâșie secunde,
Parcă era glacială
Și-ar dori să mă inunde.

Mă lovește peste gânduri,
Peste noaptea bântuită
L-aş ascunde printre rânduri,
Dar mă simt prea obosită.

Simt secunda cum se scurge
Ca un firicel de apă,
Sufletul în mine plânge,
Inima în mine crapă.

Somnul nopții rătăcește
Bezmetic printre himere
Ce-n adâncuri răscolește
Praful de pe etajere.

Timpul sfâșie minutul
Și secundele din mine,
Vieții-i smulge conținutul,
Noaptea vine, vine, vine.

Insomnia mă pătrunde
Ca cerneala în stilou,
Curg imensele secunde
Într-un plânset cu ecou.