Zorii unei poezii


Credeam că lumea se sfârşeşte
Sub ceaţă şi ipocrizie,
Credeam că luna îmi zâmbeşte
Doar pentru a-mi oferi mie
O alinare-n nopţi târzii,
Când insomnia nu se lasă
Pe stele să-aştern poezii
Din stropi de dragoste aleasă.

Credeam că lumea se scufundă
Încet dar sigur, uneori,
Că tot ce zboară se confundă
Când soarele i-ascuns în nori.
Credeam că aripi protectoare
Ai întins doar pentru o zi
Să-i dai iubirii o culoare
În zorii unei poezii.

Credeam că doar în visul meu
Exişti, fără nicio îndoială,
Că numai bunul Dumnezeu,
Cu grija Lui monumentală,
Încrederea-mi poate reda,
Să mă ridic, să înfloresc,
Să uit de tot ce-mi îngheţa
Sufletul şi să te iubesc.

Reclame

Primăvara iubirii


Cerul spăla-n lacrimi fine
Ceea ce-i ieşise-n cale,
Iarna-i departe de mine,
Muguri noi răzbat prin zale.
*
Stropi de primăvară curg
Împletind dans însorit
Din zori până în amurg,
Primăvara a venit.
*
Muşc din geana dimineţii
O bucată de lumină
Alungând umbra tristeţii,
Ascunsă la rădăcină.

*
Raze pline de candoare
Clipele-mi întrepătrund,
Primăvara asta pare
Că-n iubire mă afund.

Vorbe de ceară


O frunză încerca să-mi spună,
În stilul ei primăvăratic,
Că tot ce zboară împreună
Se împlineşte enigmatic.

Ştiam că vorbele din ceară
Se vor topi în cel mai scurt
Şi călduros sfârşit de seară,
De când suflasem în iaurt.

A ruginit din prima clipă
Căzând sub pomul roditor
Din care nu se înfiripă
Decât un ger îngrozitor.

Acum se zbate sub zăpadă
În haina unui ghiocel,
Dar nimeni n-are timp să vadă
Ce primăveri ascunde-n el.

Totul depinde de mine


Să uit ceea ce n-am putut niciodată,
Sub stânci de-ntuneric să ascund
Lumina aceea ce-o ştiam plecată,
Şi-n flăcări să vreau să pătrund.

Să apăr tăcerea în totalitate
Când viaţa-mi aşterne cuvinte,
Când zorii de nasc cu şoapte curate
S-aducă iubirea fierbinte.

Nu voi mai da clipa ce vine înot
Când visul la viaţă revine,
Când am alinare şi nu-i de robot
Iar totul depinde de mine.

Răsunet de viaţă


Un înger albastru venit din trecut
Mi-a răpit tăcerea la ceas de amiaz’,
O floare plăpândă în mână-a avut
Şi-o gură fierbinte, o simt pe obraz.

Un înger albastru, cu ochi de senin,
Prin stropii de ploaie s-a purificat
Cu liniştea-n palmă şi sufletul plin
De sfânta iubire, azi m-a descifrat.

Mi-a luat de pe tâmple nămeţii de ieri
Cu singura taină ce-n piept am păstrat,
Redându-mi speranţa pierdută-n tăceri
Şi visul de aur rămas nepătat.

Se-aud muguri blânzi răsplătind în culori,
Coperţile albe răsună a viaţă,
Mi-e pasul albastru vestind alte zori
Pe-alei de izbândă lipsite de ceaţă.

Femeia


Femeia, lacrimă de floare
În primăvara aurie,
Femeia, mamă iubitoare,
Înger rănit fără simbrie.

Femeia, fir de ghiocel,
Răzbind prin sloiuri zi de zi,
Legănând prunc pe-un cântecel
Ce n-ai să-l uiţi cât vei trăi.

Femeia, trup din trup puternic,
Petală albă de narcisă,
Cu suflet tandru, şi angelic
Surâs pictat de Mona Lisă.

Femeia, glasul minunat
Care şi-n lacrimi îţi zâmbeşte
Şi primul pas te-a învăţat,
Iubeşte-o cât timp mai trăieşte!

Soare cu dinţi


Azi, firavul ghiocel
Se certa cu mândrul soare:
De ce n-a adus cu el
Păsările călătoare?

Soarele n-a zăbovit
Întrebarea să-i asculte,
După nouri s-a pitit
Razele să îşi dezvolte.

O zambilă parfumată,
Albă ca un fulg de nea,
I-a răspuns îngândurată:
-N-a venit primăvara!