În ţara mea


 

În ţara unde cerşetorul
recită versuri în metrou,
când se întoarce muritorul
de la serviciu, pentr-un ou…

În ţara unde se trăieşte
din ce în ce mai fără trai,
fără de zâmbet se zâmbeşte
din colţul gurilor de rai…

În ţara unde premierul
rosteşte vorbe adunate
din praful de pe şantierul
ce se iveşte peste noapte…

În ţara unde se despică
cerul în cioburi de durere,
că dragostea de viaţă pică
în şanţuri, beată… de putere.

În ţara unde plâng bunicii
de ciudă că, prin buzunare
mai au doar baierele fricii
că vom pieri peste hotare…

În ţara unde cresc copiii
cu-o alocaţie infimă,
se lăfăie-n averi spahii
privind la silicon cu stimă…

În ţara unde se citeşte
ziarul bun pentru… closet,
cel care supravieţuieşte
de fapt se stinge-ncet, încet…

În ţara mea, se duc poeţii,
artiştii, sufletele sfinte,
să-şi pună-n ceruri epoleţii,
în urma lor jelim morminte…

În ţara mea mă simt străină,
mă-ntreb de ce e vina mea
că m-am născut fără vreo vină
aici, şi să plec nu aş vrea…

În ţara unde se transformă
inestimabile valori
în scrum, din cea mai pură formă,
trăieşti fiindcă n-ai bani să mori.

Reclame

Sunt o simplă trecătoare


Mi-am certat sufletul, aspru,
Fiindcă nu a reuşit
Să-ţi aducă-n dar un astru,
Şi-n zloată s-a prăbuşit.
.
Am simţit, sorbindu-ţi slova
Cum mă-nvinge neputinţa,
Ca şi când doar supernova
Ţi-ar îndeplini dorinţa.

Ţi-aş fi luat sufletu-n palmă
Să ţi-l încălzesc, un pic,
Dar n-am fost destul de calmă
Şi-nţeleaptă… cum să-ţi zic?

Printre gânduri şi cuvinte
Rătăcesc şi eu mereu,
Sigură c-a lor sorginte
Vine de la Dumnezeu.

De această dată, însă,
Cred că Dumnezeu, uimit,
De atâta lume plânsă,
Chiar şi El a obosit.

Unii spun că viaţa-i viaţă
Doar dacă ştii s-o trăieşti,
Trezindu-te dimineaţă
Cerului să-i mulţumeşti.

Alţii spun c-ascund tristeţea
Oricât de mult îi apasă,
Şi împart zilnic blândeţea,
Chiar de n-au nici pâine-n casă.

Unii au noroc, cu carul,
Alţii trec pe lângă el,
Unii îşi împart amarul
Cu un suflet de căţel.

Mulţi sunt trişti pe-această lume
Dar şi veseli sunt destui,
Deşi mulţi n-au timp de glume,
Roboţi goi şi nesătui.

Unii caută iubirea
Tocmai unde nu există,
Eu cred că şi fericirea
Putea să se nască tristă.

Cred că soarele răsare
Chiar după multe furtuni,
Întunericul dispare
Alinând oamenii buni.

Mulţi dau sfaturi deocheate,
Deşi n-au trecut nicicând
Prin dureri nemăsurate,
Dar aruncă vorbe-n vânt…

Unii nu au strop de milă,
Nici frică de Dumnezeu,
Au tupeu, cât o cămilă
Până când dau de vreun greu.

Unii au noroc, desigur
Să întâlnească-n calea lor
Doar aroma unui mugur
Din blândeţea stelelor.

Tristă-i viaţa câteodată
Chiar de eşti adolescent,
Dar de-ai inima curată,
Nimic nu e permanent.

Totul are un sfârşit,
Dumnezeu ştie mai bine
Cine şi când a greşit,
Şi-are grijă şi de tine.

Pentru durerea de-acum
Vei zâmbi, şi nu odată,
Eşti la început de drum
Iar lacrima ţi-e curată.

Eu n-am posibilitate
Să-ţi dau sfaturi, dar mă doare,
Fiindcă mulţi mi-au dat dreptate
Prea târziu, şi-s trecătoare…

Nu sunt sculptor de zăpadă


Sus, în vârful meu de munte,
Lângă norul alb, pufos
Se-aşează, să mă asculte
Un vultur, maiestuos.

Curg, ca un izvor fierbinte
Din pocalul de cristal,
Dăruind ce am în minte,
Nu-mi doresc vreun piedestal.

Sus, în vârful meu de munte,
Lângă norul alb, plutesc,
Sufletu-mi nu vrea s-asculte
Circul ieftin, vid, grotesc.

Vulturul, cu-a lui aripă,
Îmi pune sare pe rană
Să-mi oprească într-o clipă
Sângerarea mea umană.

Stau pe vârful meu de munte,
Nu pot picura la vale,
Din râpă poa-să m-asculte
Toţi şerpii ce-mi ies în cale.

Nu sunt sculptor de zăpadă,
Nici gheţar în devenire,
Singur nor am în ogradă,
Din el dăruiesc iubire.

Judecată


Între Nikita şi Nichita
Sărutul îl primeşte vita
Şi îl striveşte orice bou,
Nu-i ceva vechi, nici ceva nou.

Între Becali şi Brâncuşi
Masa tăcerii are uşi
Coloana-i blondă platinată,
De doctorul Ciomu sculptată.

Între ce-a fost şi va urma
Jivinele vor deforma
Pădurile cu verde crud,
Doar cu: „nu văd, tac, nu aud!”

Între romantici şi bancheri
Misterul zilelor de ieri
S-a spulberat când au ajuns
În faţa porţilor de Sus.

Pot iubi între spini


„-De ce-ţi vopseşti în verde viaţa?”
M-a întrebat o curioasă,
-Fiindcă din verde-mi iau speranţa
Că nicio toamnă nu m-apasă.

Fiindcă în ochii lui, şi cerul
Tot verde e, înseninat,
Pentru că el e creatorul
Ce-n verde crud m-a inspirat.

La modă e să stai sub gânduri,
Să laşi doar razele din tine
Să se-ntrevadă, printre rânduri,
Când sufletul nu-ţi aparţine.

Îmi vopsesc viaţa toată-n verde
Să-i dau iz de copilărie,
Când toamna sub rugini mă pierde,
Să răzbesc printr-o simetrie.

Pentru că doar cu verde-mi  plouă
Pe pagini, versul pur şi cald,
Iar eu, cu palmele-amândouă
Îl dăruiesc, gerul să scald.

La moda e s-ascunzi sub haină
Tot ceea ce ai mai urât,
Să-ţi trăieşti viaţa într-o taină
Visând că eşti ceva mai mult.

Eu vopsesc viaţa-n verde aprig
Ca orice om, pe veci, să vadă
Că pot iubi-ntre spini, ce frig
Dar, nu o fac doar de paradă.

Pentru un bănuţ


Am fost odată într-o bancă
Să-mi plătesc viaţa cu monezi,
M-a privit ca pe-o sărăntoacă,
O doamnă fină, cu ochi verzi.

.Un pumn de bani, cât o bancnotă
I-am dat, ea m-a privit ciudat
Parcă citea o anecdotă
Cu gust de lacrimă, sărat.

Azi, am găsit un ban pe stradă,
Aruncat poate de-o cucoană
În noaptea ce nu vrea să vadă
Cum se iubeşte fără hrană.

Sau poate i-a scăpat din mână
Unei minore parfumate,
Doar e sfârşit de săptămână
Şi trăim toţi în libertate.

L-am ridicat, fără ruşine
L-am strâns în palma mea fierbinte,
Stelele poate-au râs de mine
Dar eu, am păşit înainte.

Un ban, mic, fără importanţă,
Căzut în noapte pe trotuar,
Viaţa lui n-a luat vacanţă,
L-am încălzit, în buzunar.

L-am strâns în palmă cu putere
De parcă ar fii fost comoară,
Poate chiar e, poate-i avere
Sau plata lacrimii, amară.

Poate-a fost călcat în picioare
De sute, mii de călători,
L-am salvat, rămânând datoare
Să-mi expun gestul, de cu zori.

Nu cred că-n mintea mea, avară,
Stătea întins gândul că eu,
Pot fii, pentru întâi-a oară,
Pentru-n bănuţ, mic Dumnezeu.

L-am strâns în palma mea cea dreaptă
Să-mi dea puterea-i de… metal.
E vineri, viaţa nu m-asteaptă,
E vineri, trece ca un val.

.

Nu am inima-n poşetă


De-aş purta-n poşeta plină
Cu de toate, inima,
Oare-aş scoate la lumină
Tot ce-n suflet pot avea?

Dac-aş pune într-o cutie
Sufletul cu dor cu tot,
Nimeni să nu mă mai ştie,
Oare-aş câștiga vreun zlot?

De m-aş duce-n târgul mare,
Să-mi vând inima nebună,
Ce de dorul tău, mă doare,
Aş putea pleca pe Lună?

Aş zbura spre stele aprinse
Sau chiar moarte, nu contează…
Dacă-n paginile ninse,
Dorul mi se descifrează.

De-aş avea inima-n palmă
În geantă sau buzunar,
Poate aş fi mult mai calmă,
De voi n-aş avea habar.

Uneori îmi vine-a smulge
Inima cu tot amarul,
Să-ncetez o zi a plânge,
Să-ndulcesc cumva calvarul.

O aud cum bate-n şoaptă,
O simt cum se zvârcoleşte,
Precum o caisă coaptă
Căzută din pom, răcneşte.

Uneori mi-aş da din clipă
Jumătate, să vă ştiu
Puternici, făcând risipă
De un soare argintiu.

Uneori mi-aş da din stele
Să vă ştiu mai fericiţi,
Însă lacrimile mele
Nu preţuiesc doi arginţi.

V-aş da inima din mine
Să vă ştiu mai împăcaţi,
Nu depinde de oricine
Acest târg, nu vă miraţi!

Sunt un trup plin cu putere
De lacrimi îngenunchiat,
V-aş lua orice durere,
Să vă ridic neîncetat.

V-aş da inima pe pâine,
Dar nu o mai am în piept,
Nici poşeta nu conţine
Omul pe care-l aştept.

Uneori aş lua pământul
La piept, să îl încălzesc,
Dar vă dau numai cuvântul
Cald, pentru că vă iubesc.