Eu vin din altă lume!


Eu vin din altă lume!

Sau nu mai văd eu clar?!?

La noi, acolo, spune,
adevăr, nu coşmar,
cum să educi tristeţea
să fugă în păduri,
să desluşeşti blândeţea
printre dărâmături,
să-i dai în schimb, iubirii,
când ţi-a fost dat s-o ai,
lacrima fericirii
şi şoaptele de Rai.

Aici, iubirea umblă
în haine reci, pe stradă,
se zbate în penumbră
şi n-are cin’ s-o vadă.

În lumea mea, iubirea,
cea fără de perdele,
inspiră împlinirea,
nu moare printre stele.

În lumea voastră, parcă
e un păcat a spune:
Cum să nu poţi? Încearcă!
Vei vedea…, clipe bune
vor inunda prezentul,
şi, pacea, mult visată,
va curge-n afluentul
în care niciodată
nu te-ai simţit mai bine,
decât în zori de zi.

Ai încredere-n mine?

Sau din ce lume vii?

Reclame

Incredibila uitare


 

 

 

 

Incredibil cum apare,
Primăvara cu-o căpşună!
Păsările migratoare
Revin, ca în vremea bună.

Neîncrederea mocneşte
Ca apa otrăvitoare,
Dar, în noapte, îndrăzneşte
Să strivească altă floare.

Negăsind în lumea largă
Hrană binecuvântată
Cu-n satâr a vrut să spargă
Tăcerea, încă odată.

Şi-a făurit, pentru vise,
O caleaşcă zburătoare,
Dar în ciuda celor zise
Calcă dragostea-n picioare.

Orice-ar face sau ar spune,
Ochii îi sunt veşnic o carte,
Timpul nu îmi descompune
Sufletul, nici după moarte.

Toarnă venin în iubire
Incredibil de uşor,
Parcă i-aş fi dat de ştire
Cât mă arde al său dor.

Mi-am închiriat o mască
Din acelaşi târg cu-al său
Pentru orice gură-cască,
Dar nu pentru Dumnezeu.

El mi-a fost mereu aproape
Când a fost de negăsit
Peste munţi înalţi şi ape,
El e de neînlocuit.

Nu sunt Faust, nici Moulton,
Sufletul să-mi vând pe-o pâine,
Port al versului palton,
Dumnezeu ştie mai bine.

 

 

 

Un miez de nucă


De la un timp sunt ca un miez de nucă,
Mă-nchid în mine tot mai apăsat,
Orbirea lumii sufletu-mi usucă
Şi nu-mi găsesc lichidul adecvat.

De la un timp sunt ca o frunză-n vânt
Mă las lovită de orice furtună,
Ascult uimită groaza din cuvânt
Şi mă întreb, în gând, ce-o vrea să spună.

De la un timp îmi plânge plânsu-n mine
Îmi adâncesc lacrimile pe rând,
Aştept răsplata ce mi se cuvine
Să văd şi eu de fapt ce-ascunzi în gând.

Cu ochii minţii, văd doar sărbătoare,
De iarna crudă chiar m-am săturat,
Nevăzător, cu ochelari de soare
Şi-un ger cumplit în suflet, m-am mutat.

Sub coaja nucii mi-am găsit popasul,
Mă apară de orice lovitură,
Nu-ţi cer bineţe, încă-ţi aud glasul,
Mă calcă apăsat pe bătătură.

De la un timp sunt ca un miez de nucă,
Adun în mine toată-amărăciunea,
Tu mă loveşti cu ura ta năucă,
Eu mă ridic spunându-mi rugăciunea.

Nu mai este loc în vis


I-am dat voie nopţii hâde să-mi înece zorii-n vise
Dintre cele mai albastre, precum ochii tăi plecaţi,
Să-mi inunde întristarea şi cuvintele nescrise
Cu iubire arzătoare, rătăcind nemotivaţi.

Am lăsat năluca rece să-şi aştearnă picătura
De venin linguşitor, ignorând mesajul care
Într-o zi-mi oferea luna doar dac-aş fi deschis gura,
Acum totul e penibil, acum totul e uitare.

Între timp, venind furtuna, într-o seară oarecare
S-a regăsit în popasul ce-alina orice arsură
Dar, uitând să descifreze valul rătăcit de mare
A primit răspunsul veşted, ruginit peste măsură.

Nu mai este loc pe coală, nu mai este loc în vis,
Jocurile mult prea crude mi-au încețoșat privirea,
Nu mai sunt cuvântu-n care te scăldai de cum l-am  scris,
Infloresc în primăvara, redescoperind iubirea.

Răsplata


Din lumea asta, aş putea,
Să-mi iau tot ceea ce-mi doresc,
M-aş răcori cu dragostea
Când ochii tăi mă încălzesc.

Din glasul tău, îmi e de-ajuns
Un sunet cât o-nghiţitură
Şi aş simţi cum m-a pătruns
Iubirea pură, din scriptură.

Din mâna ta iau mângâiere,
Pentru trei lumi de sihăstrie,
Privirea ta-i a mea avere,
Sărutul tău a mea simbrie.

Din lumea asta, aş putea,
Să-mi iau tot ceea ce-mi doresc,
Îmi e de-ajuns iubirea ta,
Nu încetez să te iubesc!

Tu eşti răsplata vieţii mele
Pe care n-am visat s-o am,
Eşti luna plină printre stele
Şi soarele zâmbind în geam.

Răsplată


Pe trupul meu s-a scris o viaţă,
S-au încrustat lacrimi și dor,
S-au destrămat visele-n ceaţă
Și-au pierit pași de trecător.

Prin părul meu s-au strecurat
Clipe fierbinți și înghețate,
Multe nopți albe, somn furat,
Chiar și lacrimi însângerate.

În cupa mea s-a pus otravă
De multe flori îmbietoare,
Deși le servisem pe tavă
Bucăți de suflet rupt din soare.

Din trupul meu s-au iscat brazii
Și conurile lor firave,
Îmi sărută mereu obrajii
Cu aripile lor suave.

În suflet am purtat mereu
Același dor și-aceeași lege,
Am pășit lângă Dumnezeu
Chiar de nu poți a mă-nțelege.

Din geana mea încă mai curg
Stropii amari dictați de ploi
Mă tot împing înspre amurg,
Eu lupt cu orișicare sloi.

Din lacrimi împletesc icoane
Și din suspine zbor curat,
Mă dor enorm mii de capcane
Ce sufletul mi-au sfâșiat.

Încerc să nu-mi pese de nori,
Doar prin furtuni m-am strecurat,
Prin viaţa plină de ninsori
Ce sufletul mi-a degerat.

Cu ochii mei uimiți privesc
O lume rece și haină,
Mi-aș dori și eu să pășesc
Fără vreo teamă spre lumină.

Sunt clipe-n care zbier tăcerea
Lovind cu pumnii-însângerați
În mine, ascunzând durerea
De ochii lumii perforați.

Sunt clipe-n care m-aș expune
Razelor tale uimitoare
Însă, încrederea în lume
Mă face să-ți rămân datoare.

Sunt clipe-n care torn cuvinte,
Rătăcesc fără vreo ieșire,
Ți-aș dărui ce-ascund în minte,
Sufletu-întreg și-a mea iubire.

În raze calde mă-înfășori,
La pieptul tău prind rădăcină,
Ești curcubeul pur din zori
Ce-mi scaldă sufletu-n lumină.

Îmi împletești cununi de stele
Și-mi dai tot ce-ai curat și bun,
Ești fructul lacrimilor mele,
Dumnezeu mi te-a scos în drum.

Am să-l implor în orice clipă
Să mă învețe să pășesc
Prin fericire, fără frică,
Să-ți demonstrez cât te iubesc.

Dintr-un izvor de lacrimi pline
Să devin ceea ce-ți dorești,
Să-ți răsplătesc clipe divine
Pe care mi le împletești.

La rândul meu, să-ți dăruiesc
Tot ce am mai curat și sfânt,
Fiindcă exiști să-ți mulțumesc
Trei vieți, prin fapte și cuvânt.