Să ne iubim la margine de lume


 

 

 

Te-aş tortura la margine de lume
să nu ne vadă niciun spic de grâu,
să mă iubeşti când vor să mă consume
ploile picăturilor de râu…

Te-aş tortura cu şoapte de iubire,
cu sărutări şi mângâieri divine,
te-aş tortura chiar de-ar fi să te mire
ce multe stele strălucesc cu mine.

Te-aş tortura ca pe un bob de rouă
câştigat după nopţi caniculare,
te-aş mângâia cu palmele-amândouă,
ca pe un strop de dor născut din soare.

M-aş pedepsi că n-am ştiut a pune
ploilor reci, miraculosul frâu
şi-am rătăcit o viaţă, fără nume
să te iubesc la margine de râu.

 

 

 

Reclame

Sub tăcere


Ascult iarba cum respiră
Toropită-n fericire,
Pentru că nu mă mai miră
Decât râul de iubire.

Tac răcnind spre ceruri ‘nalte,
În iluzii de-o secundă
Vântu-ncearcă să mă salte,
Sufletul să mi-l pătrundă.

Pe cei ce n-aud tăcerea
Cum se zbate-n al meu trup
Şi-mi pun vreascuri pe durerea
Ce-o port, n-am să-i întrerup.

N-am să le mai arăt drumul,
Tac cu şoaptele pe buze,
Îmi voi modela costumul
Printre stelele confuze.

Voi sclipi din ce se poate
Când sub biciul lor voi geme,
Strecurându-mă pe coate
Printre lacrimi şi probleme.

Tac izbindu-mă de ziduri
Construite-n lipsa mea,
Tulpina plină de riduri
Îmi ascultă liniştea.

Tac, cum tac cei fără aripi,
Fără slovă şi îndemn,
Aştern ţipetele-n pagini
Desfrunzind limbaj de lemn.

Tac, când mă confunzi cu ceaţa
Învinsă spre amiază,
Oferindu-ţi toată viaţa
Dacă ţi se asortează.

Tac, cum tac fulgii de nea
Topindu-se-n palme crude,
Ca o lacrimă de stea
Ce-n roua ierbii se-ascunde.

Ca o simplă lumânare
Aprinsă când se-nserează,
Iar când soarele răsare
Tăcerea-o avantajează.

Strop de iubire


 

 

 

 

Ţi-aş împleti iluzii pe hârtie
Din toate câte mocnesc pe pământ,
Dar teamă mi-e că-n ziua de simbrie
Voi găsi doar furtună sub cuvânt.

Ţi-aş împleti o arşiţă albastră
Din dorul lunii de a se ascunde
De soarele ce-mi bate în fereastră,
Dar teamă mi-e că-n vise-ţi voi pătrunde.

Chiar m-aş trezi, în zorii verzi, cu gândul
La toate clipele neînţelese
Şi-aş aduna, din ochii tăi, cuvântul
Din care, pod de muguri peste dor, ţi-aş ţese.

Îţi împletesc din şoapte frânte-n zori
Un râu înverşunat în nemurire,
Înăbuşit în roua de pe flori,
Făr-a pretinde-n schimb strop de iubire.

 

 

 

În urma mea


De mult nu te mai caut cu privirea,
De mult nu mai aștept pe la ferestre,
Mi-am așternut pe-o lacrimă iubirea
Să-mi urce sufletul rănit pe creste.
 .

De mult nu-mi mai pun clipa la-ncercare,
Nici soarele nu îl mai dojenesc
Când se ascunde după norul care
Mi-aşterne versu-n care m-oglindesc.

De mult timp cerul s-a împărțit în două,
Am înțeles ce înseamnă pasiunea
De-a mă hrăni cu boabele de rouă
Abandonând în jar perfecțiunea.

De mult nu te mai caut printre aștri
Nici pașii nu ţi-i mai sărut, de mult,
M-am oglindit în ochii mării-albaștri
Şi-mi e de-ajuns tăcerea să-ți ascult.

Mi-e șoapta transformată în silabe,
Cuvântul vine în buchet cu tine,
Tot ce-am atins vor deveni podoabe
La gâtul vieții ce ni se cuvine.

În urma mea povestea se trezește
Înmugurind în suflet vis curat,
Din dragostea care mă împlinește,
Să pot zbura de-acum cu-adevărat.

Nu călcaţi iarba-n picioare!


M-aş lungi pe iarba deasă
Să-mi recapăt alinarea,
Să mă simt din nou acasă,
Să nu mă strivească marea.
.
M-aş răzbuna pentru-o clipă
Lenevind în iarbă aiurea,
De rouă-aş face risipă
Până-ar înfrunzi pădurea.

Mi-aş întinde mâna dreaptă
Printre crengile de dud,
Devenind mai înţeleaptă,
Viscolul să nu-l aud.

Sunt atât de însetată,
Stelele le-aş răvăşi
Şi-n iarba înrourată
Liniştea mi-aş regăsi.

Stelele le-aş transforma
Într-o mie de comete
Şi din ele aş forma
Iarba care să mă îmbete.

Printre muguri plini de dor
M-aş topi de bucurie,
Pe vecie să măsor
Visul sfânt pe iarba vie.

M-aş lupta cu orice boare,
Cu orice viscol şi ger,
Nu călcaţi iarba-n picioare!
Vă implor, nu doar vă cer.