Unde s-a născut trădarea?


Într-o joi, de dor mânată,
prinse Ana-a se îmbrăca
cu fustiţa ei crăpată,
o cămaşă şi-o sanda.

În gentuţa ei de vară
puse-n grabă, cu iubire
o pâinică, rotunjoară,
şi plecă la întâlnire.

El, drăguţul, sus pe schele,
şi-l închipuia, Anuţa,
se roagă mereu la stele
să îmi sărute mânuţa.

Şi aşa nu am ce face,
ziua întreagă pe Facebook,
mie de Manole-mi place
şi pe şantier mă duc.

Zadarnic îi spune mama:
Stai acasă şi învaţă!
Ana nu distingea drama
ce se ascundea în ceaţă.

Îşi luă geanta şi porneşte,
fără-a se uita ‘napoi,
spre cel pe care-l iubeşte
visând o secundă-n doi.

Merge-o staţie, sau două,
nici nu-i aşa de departe
şantierul. Pân’ la nouă
totul va fi ca la carte.

La un colţ, când semaforul
era mai roşu ca focul,
de la spate-o-mpingea dorul
şi-n grabă, s-a plesnit tocul.

Ana, pură si frumoasă,
şi-a luat tocul în mână
şi-a pornit-o curajoasă,
traversând ca prin furtună.

Peste drum, pe şantierul,
unde îşi ştia iubitul,
se-ascundea adânc misterul
care alungă apetitul.

El, cu pofta-n cui de pâine
coaptă de un suflet pur,
cu două pahare pline
cu bere, zăcea mahmur.

Lânga el o blondă fată
cu părul făcut inele,
îl desfăcea la cravată
rostindu-i cuvinte grele.

– Zaci, de-atâta băutură!
Nu te mai saturi, bărbate?
În nimic nu ai măsură?
Aşa bei şi zi şi noapte!

Pâinea-n geanta Anei, caldă
se împotrivea să iasă.
În lacrimi fierbinţi îşi scaldă
ea, ochii verzi de crăiasă.

Se opreşte, îi salută…,
cu-aroganţă o ignoră,
ea se-ntoarce abătută
acasă… biata minoră…

De o lună şi mai bine
de când Manole, în piaţă,
în magazinul de pâine
i-a spus: Ană, tu-mi dai viaţă!

Ana îşi clădise-n taină
vise multe, nedormită.
Le pusese într-o haină
din dulap, împăturită.

Cu Manole-şi visa viaţa
film de dragoste cu miere,
neştiind că dimineaţa,
prin ceaţă, găseşti durere.

Neştiind c-o altă Ană
în zid şi-a găsit sfârşitul,
fiindcă n-a ştiut ce dramă
îi pregătise iubitul…

Rămăsese întrebarea
nerostită, între buze,
unde s-a născut trădarea?
Între două-autobuze?

Într-o zi, sau într-o seară
când pe ceruri se nasc stele?
Când curge mierea amară,
sau când bate vântu-n vele?

Reclame

Când prima literă m-a părăsit


M-ai nins o noapte-ntreagă cu iubire
după ce ai rostit fără vreo teamă
că ce-am trăit, poate c-o să mă mire,
e doar aşa… să aflu cum mă cheamă.

Mă urmăreai, crezând că-s doar o coală
pe care se aşterne vers mereu…
Nici nu visai că n-am inima goală,
că-n ea-ţi voi face loc, iubitul meu.

Nici eu nu am sperat în acea seară,
în care prima literă m-a părăsit,
c-am să te-ascund adânc în inimioară,
şi-ţi voi rosti din suflet „bun venit!”

Veşnic la pieptul tău


Am aflat ce se întâmplă
când cuvintele îmi curg,
îmi aşezi în zori pe tâmplă
sărutul pentru amurg.
.
Când în noapte-ţi aud glasul
ce-mi aduce alinare,
îmi înnobilează pasul
cu-o singură sărutare.
    .
Silabele îngheţate
de deasupra stelelor,
se-ascund undeva în noapte
să-mi ureze somn uşor.

Iar în zori, când roua plânge
toate clipele pierdute,
şoapta ta mă reparcurge
printre vise neavute.

Zbor din cuib seară de seară
să-ţi sărut gura fierbinte,
sufletul să nu mai doară
cum o făcea înainte.

Liniştea să mă cuprindă
strâns de tot la pieptul tău,
dragostea să ne aprindă
pe vecie, dragul meu!

Am aflat, scria pe stele,
şi luna-a recunoscut
că în versurile mele
iubirea a renăscut.

 

 

Uniţi în jurământ


 

 
 
Mirific ne privesc din ceruri stele,
ne luminează drumul triumfal
purificat cu versurile mele
şi sufletul cu lacrimi de opal.

Şi totuşi frunza aurie cade
sub tălpile grăbite să strivească
ne-luând în seamă sufletul cum arde
în toamna ce-a uitat să-mbătrânească.

Servim cupe cu vers seară de seară,
săruturi aşternute în poem
pătrund triumfător în inimioară
cu fericirea dusă la extrem.

Şi totuşi frunza cade la-ntâmplare
deşi credeam că pe acest pământ
se naşte, rătăceşte şi se moare,
noi vom domni uniţi în jurământ.

 
 
 

Nu-ţi face griji de vise…


Să nu mă-ntrebi ce-am mai visat aseară
când ştii prea bine ce-aş putea visa,
poate întrebi cât timp o să mă doară
sau câte nopți stele voi număra…
 .
N-am să-ţi răspund, din lipsă de-ntuneric,
chiar de mă vei ruga neîncetat
îţi voi aşterne-n stilu-mi metaforic…
am trecut munţii, însă n-am uitat.
 .
Nu căuta cuvinte-ntrebătoare,
nu are rost să mă chestionezi,
când știi prea bine cât de mult mă doare
deși zâmbesc, să nu te întristezi.
 .

M-au învățat figurile de ceară
cum să joc teatru-n lumea asta rece,
orice-aş putea să mai visez diseară,
nu-ți face griji de vise… visul trece.

De ceva timp nu-mi mai aud suspinul,
nici lacrima nu o mai pierd de-o vreme
deși mă-ntreb unde se-ascunde chinul
şi sufletul în ce cotloane geme…

Cerşit-am liniște nepământeană
şi am primit-o dup-o vreme-n grabă,
nu întreba nicicând ce simte-o mamă
când visele se sting și nu o-ntreabă.

Dor din dor


 

 

Ştii? Într-o zi, m-au tot pus,
spre apus, să le scriu.
Numai ştiu
ce-a ieşit, la sfârşit.
Ştiu c-a fost, contra cost,
zămisliri din priviri
şi zbor lin, cristalin,
străbătut de-nceput.

Primăveri în tăceri,
val de dor peste nor.
Am visat, neîncetat
floare albă cu ghimp.

Între timp
am izbit ger cumplit
de-un ocean îngrozit,
plin de dor, înverzit,
fără leac, nesfârşit.

Şi… m-au pus, în apus
să-mi pun fir, trandafir,
în cuvânt, pe pământ
să presar vorbe dulci, din coşmar.

Fără noimă de-ar fi
regăsite-ntr-o zi
şi pictate pe cer, cânt stingher
cu ecou, asuprit, sub mantou.

Cânt plătit, răstignit,
de un hohot de plâns,
îngrădit, nepătruns,
printre spini, rădăcini
şi iubiri de granit.
Oare când s-a sfârşit?

Oare când a început?
Zborul lui abătut,
ajungând să se-ntindă
pătrunzând prin oglindă.

Cineva la citit…?!?
Înţeles şi trăit?

Sau… s-a scurs, a ajuns
sub mantou, cu ecou,
într-un piept înţelept
şi-a pierit, împietrit…?!?

Ştii? Într-o zi, voi mai fi…,
dintr-un nor voi ciopli
vers de dor cu fior
să te-aline uşor…

Să-ţi ridice un fir
de păr alb… trandafir
să-mi aduci printre duzi, brazi sau nuci,
să te simt… c-un cuvânt să te-alint.

Să-ţi spun vers, adunat
după ce s-a-nserat,
tu să vrei să-l asculţi,
să le-nşiri celor mulţi
că-ntre noi nu a fost
niciun vis fără rost.

Să le spui c-am luat
dintr-un cer înstelat,
îmbibat cu iubire,
argintat cu menire
şi-am depus, cum mi-au spus
într-o zi, să le scriu, orice-ar fi…

nu mai ştiu…
e târziu…

Vântu-n palmă m-a luat,
printre stele să-mi pună
cântul meu nepătat
de-o dorinţă nebună.

Şi-am luat o petală
dintr-o lună vitală,
ce zâmbea îngheţată
pe-o tipsie pătată
cu stropi reci de izvor
şi-am doinit dor din dor.

 

 

 

 

 

Covor de nuferi


 

 

 

 

 

 

În căuşul palmei tale,
Nufăr sunt, mă odihnesc,
Liniştea, ieşită-n cale,
Mă-ntâmpină-n strai regesc.

Vântul nu-l mai iau în seamă,
Împart clipele la doi,
Plutind fără nicio teamă
O secundă… amândoi.

Lacul cântă din petale
Mii de şoapte şi suspine,
Lacrima închisă-n zale
Şi-ascunde norul ce-o ţine.

Între noi, covor de nuferi
Se aşterne ca-ntr-un vis,
Printre stele şi luceferi
Multe mai aveam de zis.