Prea târziu


autor O picătură de suflet
(Daniela Pătrașcu)
21.04.2017

Am înțeles că totul se plătește,
că geana dimineții nu se lasă,
decât atunci când Luna poruncește
să ne întoarcem, mistuiți, acasă.

Am înțeles că visele se curmă,
că unele din ele răscolesc,
că-n liniștea aceea de pe urmă
doar eu și numai eu mai hotărăsc.

Că-n lumea ta totul este minciună,
iar pașii mei aici se vor opri,
niciun amic nu are cum să-mi spună
care mi-e drumul, cum mi-l pot croi…?!

Am înțeles că viața ta nu are
de unde să-mi mai dea cerul senin,
când l-am avut, l-ai smuls din depărtare
și mi-ai dat flăcări, crivăț și venin.

Acum e prea târziu pentru iertare
nu mai ai dreptul s-o implori măcar,
sunt un noian de versuri plâns din zare
și-am înțeles că-n viața mi-ești coșmar.

Nu te mai pot împovăra cu mine,
izvorul lacrimilor mi-ai secat,
mă duc acasă, așa e mai bine,
de te-am iubit sau nu… am încetat.

Ai să mă uiți ca pe o zi ploioasă
sau ca pe-o foaie verde de trifoi…
nu mai am loc în viața ta și-n casă,
nu mai e loc de mine între noi.

Nici cerul nu mai poate să îndure
atâtea lacrimi și atâta chin,
e mult prea multă umbră în pădure,
e mult prea mult… acesta nu-i destin.

Reclame

E timpul să…


Nu-mi e teamă de-ntuneric
Nici de hohote de plâns,
Numai că-n tablou feeric
De mult nu am mai pătruns.

Nu-mi e inima zdrobită,
Nici sufletul înrobit,
Numai că-s îndreptățită
Să mă rup de ce-am iubit.

Nu-mi e dragostea o boare,
Nici iubirea un blestem,
Numai că-n lacrimi amare
Am obosit să te chem.

Nu-mi e ziua prea senină,
Nopțile nu-mi sunt pusti,
Numai că din a mea vină
Te-am purtat, nu vreau să știi…

Nu mai vreau să-ţi mai duc dorul!
Totul are un sfârșit…
Până și calculatorul
Vrea să-ţi dea de-un timp delete.

Vreau să zbor cu libertatea
De-a zâmbi fără suspine,
Fără a-mi implora moartea
Să mă aducă la tine.

Vreau să dăruiesc iubire
Cum ți-am dăruit și ție,
Sau mai multă, să se mire
Chiar și Luna – cea pustie.

Vreau cu stelele de mână
Să dansez seară de seară,
Să fiu Zâna cea mai bună
Niciun vers să nu mă doară.

Vreau să-mi pun capul pe pieptul
Celui care mă iubește,
Fără-ai mai vedea defectul
Ce din tine izvorăște.

Vreau să uit c-am fost femeia
Ce ți-a pus în palme viața
Și-am ajuns numai scânteia
Ce-ţi pictează dimineața.

Vreau să uit, să uit de toate
Câte mi s-au perindat
Prin suflet, în zbor, pe coate…
Vreau să știi că… te-am uitat.

De ce-ai rămas?


Aș fi vrut să nu te-oprești,
șoaptele să nu-mi dorești,
aș fi mers mult mai departe,
nu citeam nicio carte,
leneveam pe o treaptă,
ce nicicând nu se-ndreaptă.

Rămâneam pe vecie
lacrima ce sfâșie,
nu veneam după tine
să mă lepăd de mine…

Mă întreb mai mereu…
Oare tu? De ce eu?
De ce tu te-ai oprit
și mi-ai spus ”S-a sfârșit!”
peste zorii aprinși,
oare noi suntem prinși?

De ce n-ai mers
peste alt vers?
De ce-ai rămas?
E doar popas?

N-am de ales


N-am de ales, nu am nicio putere,
am încercat să-ţi dau tot ce-am primit,
iubirea, libertatea, sub durere
te-am păstrat, şi, în taină-am suferit.

am ascultat desculţii, dezmembraţii,
inteligenţii veacurilor sumbre,
iluştrii adormiţi de generaţii
care-au sculptat în ceruri şi în umbre,

am ascultat şi fiarele pădurii
care-mi şopteau poveşti fără final,
mă împânzeau cu valurile urii
şi-mi asamblau clipa de carnaval.

am ascultat prieteni, cunoştinţe,
chiar şi oglinzile-am interogat,
toţi mi-au răspuns că sunt mii de fiinţe
care-mi pot da iubirea – surogat.

n-am de ales, inima nu mă-ntreabă
ce va fi mâine, astăzi ce-mi doresc,
i-aş spune că de-aş mai avea o boabă
din viaţă, fericită să trăiesc,

să simt căldura mâini tale drepte,
să simt culoarea ochilor tăi verzi
aş obliga nopţile să aştepte,
să nu mă îngroape vie sub livezi.

chiar de va fi să mor cu tine-n pântec,
sub lespezile dorului curat,
voi şti că viaţa mea a fost un cântec,
voi şti că te-am iubit cu-adevărat.

 

Sfârşit de an, nu şi de veac


Eu nu-ţi voi spune c-ai greşit,
Nu mai am timp de-aşa ceva,
Dar dacă vei fi fericit
Nimeni nu te va judeca.

Totul a îngheţat de-acum
Chiar dacă nu ţi-am demonstrat
Nu are rost sa mă consum
Trăind fiindcă… n-am încetat.

Mă voi retrage într-un scrin
Cu multe amintiri ciudate,
Iubindu-te tot mai puţin
Sau tot mai mult, noapte de noapte.

Nimic nu-mi va topi iubirea,
Nimeni nu mi te poate lua,
Nici lacrima, nici fericirea
Nimeni nu-mi va evalua.

Iar dacă mâine voi afla
Ceea ce ieri puteai să-mi spui,
Din zborul tău nu înceta…
Punând dantelă cerului.

Mai bine spune-mi azi ce-ascunde
Sub geana nopţii, iarba deasă
Şi lasă-mă acolo unde
Mă simt exact la mine acasă.

Începutul altor zori


Incredibil cum apare
toamna, fără să-şi dea seama
frunza arsă cade, moare,
peste ea se-aşează vama.
.
Vama unei lumi distruse
de atâta ignoranţă,
doar i-am spus, nu mă crezuse
că-mi pot lua oricând vacanţă.

S-a lăsat dusă pe gânduri
şi-a uitat că-n norii mei
pot strecura printre rânduri
zori de vis, nu zori cu zmei.

Incredibil cum răsare,
printre frunzele chircite,
o urzică… doritoare
sufletul să mi-l agite.

Ca şi când, ultima oară
când a vrut să mă hrănească,
mi-ar fi dat, din inimioară
răsuflarea îngerească.

Incredibil infinitul,
cum le-aşează pe culori…
Ştiu că nu-i aici sfârşitul
ci-nceputul altor zori.

Ca şi când


Vreau să mă strângi la pieptul tău
Ca şi când totul s-a sfârşit,
Ca şi când peste curcubeu
Am zburat şi ne-am regăsit.

Vreau să te strâng ca pe-o comoară
Ca şi când cerul mi-a zâmbit
Acum, pentru întâia oară,
Să te sărut necontenit.

Vreau să zburăm din rază-n rază
Precum albinele-n petale,
Ca şi când stelele dansează
În ochii şi buzele tale.

Vreau să visăm că noaptea este
Numai o pată-n calendar,
Ca şi când lumea-i o poveste
Iar eu miraculosul dar.

Vreau să păşim pe drumul vieţii,
Ca şi când noi l-am creionat,
Ca şi când am topii nămeţii
Iubindu-ne neîntinat.