Dana Pătraşcu – Exişti pe veci – recită – Sabina


Reclame

Exişti pe veci


Ştiam că vei întoarce-alene capul,
Că vei zâmbi firesc, nevinovat,
Dar, n-am crezut c-ai să reverşi rucsacul
Dilemelor, aşa nemotivat.

Ştiam că va veni şi clipa-n care
O singură silabă-ţi va impune
Să defineşti iubirea ca pe-o mare
De lacrimi, inundând întreaga lume.

Ce nu ştiai, deşi stă scris în stele,
Dar, ai omis să îţi aduci aminte,
Un fapt infim, în versurile mele
Exişti pe veci, fără de jurăminte.

Ce nu vei înţelege niciodată
E ceea ce am înţeles demult,
Când ploile vor şterge orice pată
Voi înceta inima să-mi ascult.

Dar, pân-atunci şi soarele şi luna
Vor străluci pe cerul răbdător,
Pentru că raza lor întotdeauna
Va alina sufletul plin de dor.

În tăcere


Ştiu c-ai pliat depărtarea
În visul topit din zori,
Însă-n ochii mei stă marea
De lacrimi, adeseori.

Ştiu, secunda stă sau zboară,
Depinzând numai de noi
Dar, azi dorul mă doboară,
Timpul ăsta-i rece sloi.

Luna tremurând, şopteşte
Dintre stele-o mângâiere,
Şi ea, soarele-şi iubeşte
Ca şi mine, în tăcere.

Cu fiecare cuvânt!


De s-ar desfrunzi pădurea
În clipa de rătăcire,
Şi-ar îngenunchea securea
În izvor de fericire…

De s-ar stinge luna-n ceruri
Când o stea o părăseşte
Şi-am zâmbi când, după geruri,
Primăvara ne zâmbeşte…

De s-ar zbate munţii falnici
Sub izvoare, susurând,
Milioane de făţarnici
S-ar lungi pe străzi ţipând.

Unu-ar spune că el ştie
Cine-a desfrunzit pădurea,
Altul c-a primit simbrie
Să ridice coborârea.

Unul ar închide noaptea
Într-o gaură de şerpi,
Doar pentru-a ignora moartea
Ce-a aflat cât sunt de sterpi.

De-ar putea vorbi pădurea
Înfrunzită sub zăpadă
Cum a lovit-o securea
Şi nimeni nu vrea s-o vadă…

De s-ar naşte rime-n ciuda
Stelelor care-au pierit
Şi i-am recunoaşte truda
Soarelui c-a răsărit…

De s-ar iscăli pe ramuri
Fiecare strop de rouă,
Cerul s-ar izbi de valuri
Şi-ar tăia iubirea-n două.

Codrul tace-n miez de noapte
Adormit de-al lunii cânt,
Eu iubesc până la moarte
Cu fiecare cuvânt!

Un leu şi-o picătură


Din geana lunii am cules
Parfumul ei exotic
Şi soarele l-am înţeles
De ce-o iubea platonic.

Am sustras raze de lumină
Din aştrii cenzuraţi
De norii prinşi la rădăcină,
Pufoşi, catifelaţi.

Am împletit un curcubeu
Din a le vieţii foi
Şi am rămas doar tu şi eu
Un trup din amândoi.

Din gene soarele sclipea
Parfumând universul
Iar noi, luna şi dragostea
Le cântam veşnic versul.

Luna, prin noi a reuşit
Soarele să-şi sărute,
Cerul, în schimb, ne-a dăruit
Stelele neîncepute.

Firave gânduri se unesc
Într-un mănunchi de stele
În ochii verzi când te privesc,
Iubirea vieţii mele.

Stelele-n limba lor grăiesc
Legenda noastră pură
Cum eu, un singur leu iubesc
Iar tu, o picătură.

Cred că stelelor le pasă


Vara s-a scurs printre suspine,
Toamna mă frânge-n nopţi târzii,
Adorm cu dor imens de tine
Înlăcrimând alţi zori de zi.

Chiar crezi că stelelor le pasă
De-acest imens covor de frunze?
Chiar crezi că visele mă lasă
Să-mi hrănesc sufletul cu pânze?

Luna şi-a distrus jumătatea,
Soarele-i palid ca şi mine,
Deşi nu mă-ngrozeşte moartea,
Îmi este tare dor de tine!

Chiar crezi că stelelor le pasă
De-nmormântarea frunzelor?
E clar că toamna mă apasă
Să-mi mistui sufletul de dor.

Purific nopţile cu lacrimi,
Serile-n versuri învelesc,
Probabil am vreo zece inimi
De-aceea supravieţuiesc.

Chiar crezi că stelelor le pasă
C-adorm mereu cu tine-n gând,
Aşteptând să te-ntorci acasă?
Se sting şi ele… rând pe rând.

Pe raze albe de luceferi


În zori, când mi-ai lăsat cuvântul,
Aveam în suflet un regret,
Ţi-am sărutat fierbinte gândul
Şi-am hotărât c-am să te-aştept.

Oricâte nopţi au curs prin mine,
Oricâte luni s-au risipit,
Sunt sufletul ce-ţi aparţine
Chiar şi când spun că s-a sfârşit.

Mâine, când drumul vieţii noastre
Într-un sărut se va-mplini,
Pe boltă, stelele albastre
De fericire vor zâmbi.

Cu palmele vibrând vom pune
Stelele-n rând, ca pe-o cunună,
Întreaga lume de-ar apune,
Eu te iubesc ca o nebună.

Tu mă-nveleşti cu o privire,
Tu mă topeşti într-un sărut
Prelung ca o compătimire
Să cred că doar mi s-a părut.

Pe raze albe de luceferi
Noi ondulăm cuvânt de dor,
Îmi împleteşti aripi din nuferi
La pieptul tău pe veci să zbor.

În zori, când razele de soare
Ne vor dezmetici pe rând,
Să-mi pui în versul vid culoare,
Să te sărut fierbinte-n gând.