Îmi eşti


.
Te port, tu lanţ de vise neclintite
ca pe-o comoară vie, fără preţ,
ca pe-o pedeapsă ce nu-mi mai admite
nici lacrimă, nici zâmbet, nici dispreţ.
.
Te port în suflet ca pe o speranţă,
ca pe o strofă încrustată-n stâncă,
ca pe-un ecou născut în concordanţă
cu taina lumii, nerostită încă.
 .
Te port ca pe-o meteahnă fără seamăn,
ca un balsam, prin mine, dăinuieşti,
nu am cu ce, iubire, să te-aseamăn,
îmi eşti izvor de vers, mă împlineşti.
 .
Te port ca pe o haină de durere,
ca pe un scut în arşiţă şi dor,
ca pe o viaţă plină-ntre himere,
îmi eşti destinul cutremurător.
.

Reclame

Compensaţie


Ieri n-ai putut să-mi dai iertarea,
astăzi nu vrei să mă dezlegi,
dar lacrimile-ţi curg ca marea
oceanelor fără de legi.

Mâine când totul va fi veşted
iar soarele va răsări
deasupra unui munte neted
de lacrimi, voi înmărmuri.

Mă vei percepe ca pe-o stâncă
din care m-ai sculptat cândva
dar nu m-ai dat uitării încă…
nici nu mă poţi remodela.

Un monument clădit durerii,
din stele frânte-n primăveri
ce-a reuşit să-i pună serii
cununa stelelor de ieri.

Azi nu mai vreau să ştiu coşmarul
ce sufletul mi-a întemniţat,
nici n-am să-ţi dăruiesc amarul,
ar fi prea mult, şi-ar fi păcat.

Mâine viorile vor plânge
pe umerii care-au căzut
la ceas de taină, tu vei strânge
în buzunar, timpul trecut.

Eu voi aşterne pentru mâine
cu-acelaşi suflet şi cuvânt,
iubirea care se cuvine
să dăinuiască pe pământ.

Pahar de pelin


Cu gândul te caut,
prin şoapte de fier,
plângându-ţi din flaut
cu note din cer,
îmi duc noaptea dură
la capăt de zi,
mă nasc picătură
şi mor spre-a trăi.
 .
Mă scurg în fântână
pe lespezi de dor,
alee nebună
şi aripă-n zbor,
aleg jumătatea
de moarte-n final
să-mi spulberi dreptatea
ce murmură val.

Visez în osânda
ce arde pe rug
să-ţi donez dobânda
firavă de jug,
să-mi semăn iubire
din tărâţe verzi
s-adun răstignire
când n-ai să mă crezi.

Mă lasă, pe geană
sărutul să-ţi pun,
să fiu pământeană
de dor mă supun,
să-ţi tulbur oceanul
din mările reci,
căutând finalul
păşesc pe poteci.

Durerea mă soarbe,
iubirea ridică,
suspinele oarbe
din hohot abdică
o rană adâncă
pe suflet de crin
izbit de orice stâncă
şi-un aprig destin.

Întrebi ce se-ntâmplă
din jalnic răspuns,
te sărut pe tâmplă
şi-ţi smulg nepătruns,
bezmetică noapte cu aer divin
mă rupe, mă frânge,
mă stoarce din vin
în strugure acru, ce nu ne ajunge,
pahar de tristeţe, pahar de pelin.

Zadarnic cauţi umbre


 
 
 
Va trebui să zbier, să strig cu frenezie,
Să mituiesc trompeta sau tobele stridente?
Dar eu nu ştiu s-o fac, eu aştern poezie
Sau doar gânduri mărunte, zic eu, adiacente.

Ce-ar trebui să fac să-mi înţelegi amarul,
Ce-ar trebui să scriu ca să mă poţi citi?
Sunt doar un strop de suflet ce spulberă coşmarul,
N-am stânci otrăvitoare în dreptul inimii.

Încerc să-ţi aflu scopul, să-ţi dau masca deoparte,
Să-ţi pun în palme totul, aşa cum e de fapt,
Dar mă loveşti întruna, cu laude deşarte
Şi nu cred în fantasma unui tablou inapt.

De vei pleca, ştiu sigur că-n zori te vei întoarce
Să-mi răscoleşti tăcerea aşa cum faci de fel
Când roua dimineţii o lacrimă îşi stoarce
Din iarba primăverii în al meu sufleţel.

Zadarnic cauţi umbre, s-au dus de-o veşnicie,
Nu le mai iau în seamă de când s-au dezmembrat,
Ignor a lor culoare, albastru-i pe hârtie,
În versul meu răsună ce s-a concretizat.

 
 
 
 
 
 
 

Sunt ca orice om, pământ


De sub atele, protejată
De gânduri, lacrimă şi vise,
Mai smulg o clipă, câteodată
Prin geamurile larg deschise.

Bătăile neregulate
Se-aud în noapte, sub cămaşă,
Printre săgeţi, avide toate
Să-mi rupă pieptul cu-o cravaşă.

În palma visului mă împinge
Ca pe un lanţ de amintiri
Puternic, care mă învinge
Fără vreo cale de ieşiri.

Rămân în lumea mea ciudată
Şi-mi scald în ea clipele reci,
În tine, veşnic ferecată
Oriunde-ai fii, n-ai cum să pleci.

Deschide ochii doar o clipă,
Nu sunt un spin de trandafir,
De lacrimă să fac risipă
Nici de lumină-n cimitir.

Citeşte-mă cât aştern încă,
Priveşte-mă cât încă sunt,
Par rece, dură ca o stâncă
Dar, sunt ca orice om, pământ.
.

Așa cum sunt


Sunt apă îndulcită
De marea furtunoasă,
Sunt stâncă prăvălită
Dintr-o pădure deasă.

Sunt stropul de izbândă
Călcat la drumul mare,
Sunt lacrima cea blândă,
Veșnic cerșind iertare!

Sunt iz de bucurie
Sub lacrimile toate,
Sunt puf de păpădie
Ce zboară mai departe.

Sunt spicul ce se coace
În lanuri de iubire,
Ce nu vrea să se joace
Cu aur și safire.

Sunt cum m-a clădit lumea,
Nu voiesc s-o întorc,
Să-ți fiu pe plac, de lunea,
Pot, nopțile, să torc.

Sunt mângâierea lunii,
Nu ceața dimineții
Sfârșitul săptămânii
Nu-i și sfârșitul vieții.

Sunt roua-ndurerată
Căzută la pământ,
De mai lovești odată
N-am să pretind că sunt.