Doar pentru o naștere deplină


Când m-am născut
credeam
că sunt singura care
văd altceva decât
ceea ce mi se oferă,
credeam că
e mai firesc să tac
decât să visez,
mai zvelt
să adorm pe nori
decât să curg a ploi,
să desenez infinitul
lunecând
printre scări
ce nu-mi arătau decât
săgeți spre cer.


Credeam că sunt
un sloi de gheață
din raze de soare verzi,
mă priveam în oglinzi adormite
și nu-mi recunoșteam umbra …

Acum știu că
nu sunt singura
care îndrăznește
să descopere cerul
adormind între
curcubeu și luceafăr.

De-abia acum.

Și eram atât de sigură că nu sunt,
așa de singură că sunt,
încât
aș fi pus rămășag
pe o grămadă de stele,
doar pentru că
ele mă știu,
îmi sunt surate,
îmi sărută razele
adunându-mă
din cer și până în călcâie
doar pentru o naștere deplină.

Pe linia vieții


Păzeam ușa clipelor,
întredeschisă,
am țuguiat buzele și-am intrat
pe sub ea
cu un zâmbet.

.

Soneria mi-a astupat urechile
cu frunzele toamnei ce urma
să vină din rărunchiurile
verilor sfrijite, crăpate.

Pragul s-a încăpățânat
să adoarmă
și-a lăsat miezul nopții
să se strecoare
din căușul palmei
pe linia vieții.

Un singur fir de ață
se mai roagă de cer
să lase stelele exact în același loc,
să mă păzească.

Visează-mă


Visează-mă tu, când pe plete
albastru de seară-ţi aştern
când luna şi stelele-n cete
se-aprind pentru valsul etern.
 .
Visează-mă tu, într-o seară
când visele toate s-au stins,
când din tine fac o comoară,
din noi un întreg de neînvins.
 .
Visează-mă tu, eu n-am vreme,
de mult mi-am pierdut-o sperând
că noaptea e scurtă şi geme
în şoaptele tale, arzând.

încă-o toamnă pierdută


Sub frunzele toamnei aceste
am strâns o cunună de dor,
o lacrimă caldă, o veste
şi-o aripă frântă în zbor.
 .
Am smuls buruieni şi pedepse
din trunchiuri de patimă grea,
mi-am ars în cenuşă averse
de lacrimi cu tentă de stea.
 .
Rămân încă-o toamnă pierdută
sub ceaţa şi norii plăpânzi,
în lacrima verii cusută
în doruri să nu mă inunzi.

Dacă nu ai prins curcubeul


Înşiră-mă pe sârmă,
sau pe aţă, pe iarbă,
pe gânduri,
înşiră-mă… pe sfoară.
 .
Ai grijă, să nu fie ghimpată,
să se irosească,
aşa, ca mine,
înnodată sau cârpită
ca ziua de mâine,
de azi şi mai ales
ca lespedea de ieri.
 .
Înşiră-mă pe suma lacrimilor,
pe conturul nopţilor
care curg prin venele stelelor
argintând şoaptele noastre
într-un tărâm de vis.
.
Ai grijă să nu mă rătăcesc
printre stele incolore,
mi-aş pierde strălucirea,
mi-aş abandona rădăcinile
şi-aş porni spre cetatea intruşilor abandonaţi.
.
Înşiră-mă pe sârmă,
dacă nu ai prins curcubeul
deşiră-l pentru mine,
înşiră-mă pe acele nopţi
când vom trăi
la fel de fericiţi
sub oricare petec de cer,
la fel de împliniţi
sub orice fel de streaşină.
.
Înşiră-mă sub genele tale
şi adoarme-mă surâzând.
 .
Mă voi trezi ca
în fiecare dimineaţă
cu tine-n gând.
.

Unde s-a născut trădarea?


Într-o joi, de dor mânată,
prinse Ana-a se îmbrăca
cu fustiţa ei crăpată,
o cămaşă şi-o sanda.

În gentuţa ei de vară
puse-n grabă, cu iubire
o pâinică, rotunjoară,
şi plecă la întâlnire.

El, drăguţul, sus pe schele,
şi-l închipuia, Anuţa,
se roagă mereu la stele
să îmi sărute mânuţa.

Şi aşa nu am ce face,
ziua întreagă pe Facebook,
mie de Manole-mi place
şi pe şantier mă duc.

Zadarnic îi spune mama:
Stai acasă şi învaţă!
Ana nu distingea drama
ce se ascundea în ceaţă.

Îşi luă geanta şi porneşte,
fără-a se uita ‘napoi,
spre cel pe care-l iubeşte
visând o secundă-n doi.

Merge-o staţie, sau două,
nici nu-i aşa de departe
şantierul. Pân’ la nouă
totul va fi ca la carte.

La un colţ, când semaforul
era mai roşu ca focul,
de la spate-o-mpingea dorul
şi-n grabă, s-a plesnit tocul.

Ana, pură si frumoasă,
şi-a luat tocul în mână
şi-a pornit-o curajoasă,
traversând ca prin furtună.

Peste drum, pe şantierul,
unde îşi ştia iubitul,
se-ascundea adânc misterul
care alungă apetitul.

El, cu pofta-n cui de pâine
coaptă de un suflet pur,
cu două pahare pline
cu bere, zăcea mahmur.

Lânga el o blondă fată
cu părul făcut inele,
îl desfăcea la cravată
rostindu-i cuvinte grele.

– Zaci, de-atâta băutură!
Nu te mai saturi, bărbate?
În nimic nu ai măsură?
Aşa bei şi zi şi noapte!

Pâinea-n geanta Anei, caldă
se împotrivea să iasă.
În lacrimi fierbinţi îşi scaldă
ea, ochii verzi de crăiasă.

Se opreşte, îi salută…,
cu-aroganţă o ignoră,
ea se-ntoarce abătută
acasă… biata minoră…

De o lună şi mai bine
de când Manole, în piaţă,
în magazinul de pâine
i-a spus: Ană, tu-mi dai viaţă!

Ana îşi clădise-n taină
vise multe, nedormită.
Le pusese într-o haină
din dulap, împăturită.

Cu Manole-şi visa viaţa
film de dragoste cu miere,
neştiind că dimineaţa,
prin ceaţă, găseşti durere.

Neştiind c-o altă Ană
în zid şi-a găsit sfârşitul,
fiindcă n-a ştiut ce dramă
îi pregătise iubitul…

Rămăsese întrebarea
nerostită, între buze,
unde s-a născut trădarea?
Între două-autobuze?

Într-o zi, sau într-o seară
când pe ceruri se nasc stele?
Când curge mierea amară,
sau când bate vântu-n vele?

Sub scuturi


Ai grijă de tine,
nu toţi o pot face,
iar ziua ce vine
e goală şi tace.

Ai milă de soare,
sărută-l pe coate,
chiar dacă te doare
de nu se mai poate.

Ai stimă de lună,
ea pare mai dură,
din stele cunună
îţi face, şi-ţi jură
că nu-i îngheţată,
deşi-i rătăcită,
în noaptea pictată,
de vise iubită.

Ai grijă de toate,
nu-ţi face poteci
din ce nu se poate
spre nopţile seci.

Ai toată puterea
în mâinile tale,
apucă durerea,
alung-o la vale!

Ai grijă de fluturi,
nu toţi înţeleg
să zboare cu scuturi
din zori să-i culeg.