Iremediabil


Când eram copil alergam
cu genunchii sfâșiați de pietriș,
ierburi, vise și
razele soarelui pe creștetul capului.

Îmi curgeau gândurile
din buzunarele găurite
în colțuri de cer.

Când eram copil
lacrimile-mi miroseau a lună
și nopțile-mi cântau a stele,
șoapta-mi dezmembra labirintul
construit pe secundele viselor
irealizabile.

Acum, când pletele-mi curg
printre versuri,
lacrimile-mi seceră chipul,
lespezile-mi răstoarnă apusul
cu susul în jos,

Crengile toamnelor
îmi întemnițează trupul,
culorile nopților devin tot mai sărace.

Cu pieptul împietrit de tine,
printre nămeți ce nu mai prididesc
să-și despletească noaptea cu cruzime
pășesc alene fără să clipesc.

Sufletul, hărăzit ție
îmi zbiară ca o fiară
și te așteaptă luptând cu demonii
ce nu-mi dau pace,

Își sfâșie pieptul,
întrebă inima
de ce nu mai sunt copil,
să nu te cunosc,
să nu contezi mai mult decât
toți la un loc.

Acum nici măcar nu te strig
pentru că m-auzi
oricum
iremediabil labirintul
brațelor tale mă hrănesc
colorându-mi viața.

Reclame

Niciun lup din lupii stânii


Lup flămând urlând a ploaie
noaptea veşnică dezbină,
lacrimi albe, curg… şiroaie
urlă codru-a rădăcină

din adânca-i ignoranţă
luna-şi taie o felie,
o trimite în vacanţă
pentru steaua arămie.

vântul şuiera bezmetic
fluturându-şi coastele,
gerul smulge asimetric
fluturii, lacrimile…

nopţi de zgură mohorâtă
retezând orice scânteie
peste lacrima căzută
dintr-un suflet de femeie.

lună…, veşnică şi crudă…,
niciun lup nu e în stare
să-ţi zărească geana udă
de atâta nepăsare.

niciun lup din lupii stânii
n-a putut să-mi soarbă gheaţa,
zadarnic i-am dat furtunii
tinereţea, moartea, viaţa…

Dor scrijelit


În chingi mi-e sufletul, de vreme,
Zadarnic îl hrănesc cu vise,
Izvorul numai curge, geme
Supus multor furtuni permise.

Lividă-i pagina iubirii,
Firavă ca o păpădie,
În genunchi, umbra amintirii
Păstrează sfânta rugă vie.

Alene mestec câte-o frunză,
Să-mi acresc doar un pic ideea
Ce-a devenit de-un timp confuză,
Rememorându-mi odiseea.

Un fir de vrajă se strecoară
Precum o rază, din văzduh,
A lenevit în călimară
Şi izbucneşte, pui de duh.

Se-aşează ca un fir de praf
Ciudat şi parcă fără sens
Dar, fiecare paragraf
Ascunde-un gând trăit intens.

Răcnetul şi-a frânt puterea
Aparent de neînvins,
Şoaptele-ndulcesc durerea,
Dragostea mea nu s-a stins.

Limpezesc pleoapele-n noapte
Când e adormită zarea,
Strâng în călimară şoapte
Să-mi pot colora visarea.

Caldă, imortalizată,
Mă încălzeşte-a ta privire,
Parcă şi-aud dintr-o dată
Două şoapte de iubire.

Timpul surd şi depărtarea
Nu au cum a mă-nţelege,
Dorul crud înghite marea
Chiar cu valuri vitrege.

Totuşi, din noian de vise
Ce se zbat sub perna dură,
Câteva gânduri stau scrise
De aceeaşi picătură.

Ştiu c-ai să zăreşti iubirea
Ce mocneşte-n dor cumplit,
Ascunsă-n înşiruirea
Cuvântului scrijelit.

Purtându-te pe gene


Ştiu să te-mbrac în gânduri
Să nu-ţi îngheţe zborul,
Născut între amurguri,
Astâmpărându-mi dorul.
.
Ştiu să-ţi citesc alene
Fiorii despletiţi,
Purtându-te pe gene
În clipele fierbinţi.

Ştiu să-mi transform secunda
Durerii infinite,
Remodelând izbânda
De-a te purta în minte.

Ştiu să-mi clătesc puterea
În roua ierbii crude,
Îndepărtând tăcerea
Ce sufletu-mi pătrunde.

Dar nu găsesc aleea
Ce drumu-mi micşorează
Spre pieptul tău, de-aceea
Totul mă întristează.

Zorii ce vin


.
De ce încă mai cred în şoapte
Când nimeni nu le mai aude,
Când întunericul din noapte
Adânc în adevăr pătrunde?
.
De ce încă mai sper că ploaia
Vă spăla ziua mincinoasă,
Când veşnic umblă Gheonoaia
Strident fardată şi hidoasă.
.
De ce încă mai cred că fiara
Prin dor se poate îmblânzi,
Când încă se topeşte ceara
În lacrima de peste zi?
.
De ce îmi pasă-aşa de tare
De fiecare fulg de nea,
Topindu-mă? Din întâmplare,
Ştii ce înseamnă iarna grea?
.
De ce mai cred că nu se poate
Să tratăm cu indiferenţă,
Înaintând târâş pe coate,
Cerul, ucis din imprudenţă?
.
De ce încă mai cred în vise
Când insomnia mă loveşte,
Iar rândurile-acestea scrise
Nici orbul nu le mai citeşte?
.
De ce mai cred în puritate
Când ceaţa-i tot mai îmbâcsită
Când după colţ, plângând se zbate
Luna, ce pare adormită?
.
De ce mai cred? E-a mea voinţă
Să cred că se va lumina
După atâta suferinţă,
Zorii ce vin, vor alina.
.

Rămân un suflet


Ai ales să-mi torni otravă
Dintr-o cupa aurie
Iar acum, te dai bolnavă
Sperând că sunt o piftie.
.
Ai ales cu a ta mână
Sufletul să mi-l hrăneşti
Cu esenţă de furtună
Însă, n-ai să izbuteşti.
.
Ai ales de-acuma drumul,
Fără mine poţi zbura,
Eu rămân să port costumul
Pur, precum inima mea.

Între arşiţă şi ger


 

 Printre clipe şi secunde,
Între arşiţă şi ger,
Îmi strecor pasul pe unde
N-a trecut nici-un mister.

S-a oprit în palma mea,
S-a rostogolit uşor
Şi-a zburat spre altă stea,
Ca un simplu luptător.

Printre degete s-a scurs
Ca o apă curgătoare
Deşi, zilnic a parcurs
Drum de la pământ la soare.

S-a oprit pentru-o secundă
Ochii verzi să îi privesc,
Iar de-atunci lumea inundă
Sub cerul dumnezeiesc.

Între arşiţă şi ger,
Plantă de ecuator,
Port în suflet un mister
Ca un simplu muritor.

S-a-ncercat de-atâtea ori
Dezgroparea lui forţată
Dar, l-am ascuns după nori
Să-l pot păstra viaţa toată.

Între arşiţă şi gheaţă,
Plantă de ecuator,
Am descoperit în viaţă
Lacrimile arse-n dor.

De-aş descoperi şi taina
Ascunsă în ochii verzi,
Aş arunca-n flăcări haina
Ce-o port doar să nu mă vezi.

S-a oprit secunda vidă
Între arşiţă şi ger,
Ziua e mult prea toridă
Să-ţi dezvălui vreun mister.

Îmi strecor pasul grăbit
Într-o lume îngheţată
Sperând că eşti fericit
Să pot fi şi eu… vreodată.