O viață dintr-un vers


Azi am urcat pe treptele speranței,
I-am pus iubirii șoapte de nectar,
Am luat și-am împărțit clipa vacanței
ca cel mai limpede și frumos dar.

Am deslușit în ochii tăi pădurea,
În inimă un tainic univers
Și-am rătăcit prin mângâieri aiurea
Să-mi pot clădi o viață dintr-un vers.

Azi am urcat cu dragostea de mână
Pe șoapta stelelor fără tăceri
Și-am renăscut din apă și țarână
Să mă iubești mult mai aprins ca ieri.

Reclame

Eu…


 

 

 

Eu sunt o lacrimă prin excelență,
Te-aud chiar dacă nu mă împietrești…
În lumea asta, dintr-o imprudență
Eu curg neîncetat… când mă citești.

Eu sunt un miez de nucă fără coajă,
În mine mă retrag din zori în zori,
Încât tu crezi că versul mi-e o vrajă
Nedezlegată… deși prin ea zbori.

Eu sunt un sloi de gheață fără vrere,
Nu m-am născut din buruieni și spini,
Iubirea mi-e imensa mea avere
Deși primesc în schimbul ei ciulini.

 

 

Iubire veșnică


Lupt cu laptele și mierea să-ndulcesc al vieții chin,
nopțile-mi răpesc puterea de-a mă feri de venin,
lupt cu lacrima pe buze să-mi gust stropii reci de ploi,
dar descopăr că lumina s-a topit în amândoi.

Lupt cu mine și cu zborul care mi-a fost destinat,
descopăr că revolverul spre tâmpla mea-i înclinat.
Lupt cu pașii lumii noastre să-mi descopăr viitorul,
trecutul mă urmărește pătând cu noroi covorul.

Lupt cu teama de-ntuneric și cu spaima de lumini
îngrozindu-mă la gândul c-am să mor printre străini,
c-am să dăruiesc iubire celor ce n-o înțeleg
și-am să primesc la răscruce drumul care să-l aleg…

Lupt cu tot ce mă-nconjoară să-mi pot câștiga menirea,
iarna asta mă-nspăimântă, îmi distruge răstignirea.
Lupii urlă-n haine albe cât îi țin vreascurile,
ploaia curge-n lacrimi dalbe pe toate geamurile…

Lupt cu strada cea pustie să-i despletesc trecătorii,
fiindcă nu a fost să fie lacrimă-n urma ninsorii,
nici crăiese-n strai bezmetic rătăcind din văi în munți,
doar oceane de durere pentru cei ce plâng desculți.

Lupt cu șoaptele pe ramuri și cu rădăcina-n păr
să-mi pun mofturile-n hamuri, viața într-un adevăr,
să m-obișnuiesc cu gândul că oricât îmi e de greu
totdeauna-am fost iubită și voi fi de Dumnezeu.

Dacă…


Dac-aș știi că tot ce mișcă
Este numai al meu gând
Că zăpada e din frișcă
Și lumină suspinând.

Dac-aș știi că noaptea pune
Bir pe sufletul rănit
Și din gândurile bune
Ia doar ceea ce-am simțit.

Dac-aș știi că lumea asta
Este singurul defect,
Iar eu stropul gri din vasta
Legătură spre perfect.

Dac-aș știi că-ți iau lumina
Și ți-o pun la macerat
Aș știi care-mi este vina
Și-aș visa că te-am furat.

Dac-aș știi ce va aduce
Ceasul care va veni
Aș bea lacrima cea dulce
Pentru a mă înzdrăveni.

Trezește-mă la viață!


Și azi mi-e dor de tine,
parcă mai mult ca ieri…
Oare mi se cuvine
atât de multe seri
cu lacrimi fără număr
și fără de senin… ?
atâta ger și zloată
și-atâta dor și chin?

Am înțeles că mie
așa mi-a fost destinul,
Galben – de păpădie,
Verde – precum pelinul,
Roșu – ca marea-n valuri
când a rescris destine
triumfătoare-n hamuri…
Oare mi se cuvine?

Mi se cuvine dorul
ce-l port cu-atâta jale
în piept, și nu-mi iau zborul…
Oare ce-mi stă în cale?
De ce n-am dimineață
zorii să mă aline?
Trezește-mă la viață!
Și azi mi-e dor de tine!

 

 

 

 

Resemnare


Am vrut să-ți scriu ceva cât o scânteie
Dar am sclipit o clipă și-am uitat,
M-am tot gândit, dar n-am nicio idee
Ce-am vrut să-ți spun, deși e-adevărat.

Am vrut să-ți spun că lumea se sfârșește
Dar aș minți, și-ar fi mare păcat,
Că sufletul meu nu te mai dorește,
Nici asta nu-i deloc adevărat.

Am vrut să-ți spun o vorbă, numai una,
Nu am avut cui să i-o mai rostesc,
Tu știi prea bine că urăsc minciuna
Și doar cu tine pot să mai zâmbesc.

Am vrut să-ți spun c-am devenit scânteie
Că te-am ascuns în zorii următori,
Dar vezi tu, eu nu am nicio idee
De voi putea să trag atâtea sfori.

Nu am prea multe pile-n catedrale,
Nici printre doctori nu m-am infiltrat,
Ei sunt prea sus, eu curg mereu la vale,
Cu sufletul, de lacrimi, amputat.

Am vrut să-ți spun două cuvinte parcă
Dar ți le-am repetat de mii de ori,
Încât acum sunt singură pe-o barcă,
O lacrimă zvântată de culori.

De ce mi-aș pierde timpul cu istorii
Care de care mai ieșite din comun
Când orice-aș face, nu te dau uitării,
Doar – te aștept – … atât voiam să-ți spun.

 

Înţepător


 

 

 

 

Mă înţeapă inima,
de fapt ceea ce a mai rămas din ea,
și sufletul îmi colindă
printre frunzele rugite,
crengile abătute,
sau cam așa ceva… 

 

nu mai știu ce zbor,
nu mai zbor colindând,
nu mă mai abat printre crengi,
ruginesc ca și fierul lăsat la îndemâna
inimilor sfâșiate.

 

Înțeapă ceva,
nu mai știu ce,
poate că sunt doar o părere
de rău.
Sau poate că nu.
Poate că doar atât a mai rămas din mine.
Un ac.