Publicat în Dana Pătraşcu

de trei luni


de trei luni te port în mine, 
te ascult și te privesc,
știu că totul va fi bine,
că de-o viață te iubesc!

de trei luni, de când iubirea
a-nviat, după ani mulți,
gustăm iarăși fericirea
de-a zbura printre desculți.

de trei luni, după o viață
de dor, lacrimi și suspin,
numai într-o dimineață
totu-a devenit sublim.
 
de trei luni și mâna-mi scrie
ceea ce sufletu-mi simte,
viața noastră-i poezie...
La mulți ani, mulți înainte !
Publicat în Dana Pătraşcu

Îmi pot permite sa te am


Îmi pot permite să tresar,
îmi pot permite să gândesc,
să fiu tribut, să fiu fugar,
îmi pot permite să iubesc.

Îmi pot permite dimineți,
îmi pot ascunde noaptea-n nori,
de-a lungu-ntregii mele vieți,
îmi pot clădi un pat de flori.

Îmi pot abandona tristețea
într-o prăpastie enormă,
îmi pot petrece bătrânețea
la pieptul tău... sub orice formă.

Îmi pot permite să-ntind mâna,
din lacrimă să te-mpletesc,
să-mi fii stăpân, să-ți fiu stăpâna,
la pieptul tău să mă topesc.



Publicat în Dana Pătraşcu

Îți mulțumesc!


eu încă zbor,
încă mă-ntreb cum de s-a-ntâmplat,
când te privesc,
m-adun și rătăcesc.

încă te-ador,
mă-ntreb dacă nu cumva 
prezentul joacă teatru
cu ușile închise.

pun gândurilor frână
și silabelor,
și versurilor care curg,
din zori până-n amurg.

încă mi-e teamă să adorm,
mi-e teamă ca nu cumva să mă trezesc
într-o altă lume, 
pe-o altă planetă  
cu totul și cu totul diferită  
ca cea pe care acum respir,
pe care acum 
respirăm.

mi-e teamă să nu mă rostogolesc,
să cad din patul meu de nori
pe planeta pe care 
am supraviețuit până acum
și pe care nu erai,
nu te găseam.

oricât te-am căutat,
cu ochii, cu degetele, 
cu buricele degetelor,
cu sufletul,
cu urletul,
cu tăcerea și cu lumina iubirii,
iubirea
pe care ți-am păstrat-o ascunsă,
aprinsă sub haine, 
sub piele,
sub coaste.

iubirea aceea care îmi redă stabilitatea,
care mă ridică pe nori, 
mă trezește la viață,
mă îngroapă și mă înspăimântă,
mă învie și-mi pune cerul la picioare
în timp ce mă privești,

în timp ce îmi zâmbești
în așa fel încât 
mie nu-mi mai rămâne 
decât să rostesc
odată și încă odată, 
până în cea din urmă clipă:
îți mulțumesc pentru că exiști!



Publicat în Dana Pătraşcu

Când totul părea pierdut


Viața asta uimitoare
ne ridică și coboară,
iar când rămâne datoare,
cu iubire ne-nconjoară.

An de an am dăruit 
sentimente vii și pure,
m-am păstrat și împietrit
pentru-un lăstar din pădure.

L-am lăsat să-și poarte pașii
pe unde-a simțit că-i bine,
să-și conducă fluturașii
peste tot, chiar și prin mine.

L-am purtat ca pe-o comoară,
i-am așternut vers din vers
zi de zi, seară de seară,
era al meu Univers...

Reușise el să-mi pună
pansament pe sfânta rană,
încercând mereu să-mi spună
că iubirea nu-i o dramă.

Că-i cazul să las trecutul
undeva în urma mea,
să-mi descopăr absolutul 
și să-mi caut altă stea.

Am ales să mângâi iarba
an de an, sperând mereu
că nu-mi voi mai uda barba,
din mila lui Dumnezeu.

Lacrimile și durerea
se opriseră un timp,
dragostea și fericirea
împânzeau un anotimp.

Leul verde - ca pădurea
trona falnic printre vise,
timpul lovea cu securea
ușile grele, deschise.

După ele, ascunși în ceață
existau doi ochi albaștri,
cum n-am mai găsit în viață
pe pământ, nici printre aștri.

Soarele părea că-n verde
se îmbrăca an de an,
nu vedeam cum mi se pierde
viața, iubindu-l în van.

El, un trubadur sălbatic
reușise să-mi panseze
sufletul trist și romantic,
dar n-a putut să-l trateze.

Transformam noaptea-n poeme
îmbibate  în suspin,
n-aveam de ce mă mai teme,
trecusem prin prea mult chin.

Nu mai aveam nici ce pierde,
totul-n jur părea pierdut,
mă pansam mereu în verde,
dar cu gândul la trecut.

Clipele-mi băteau la poartă,
cum se pricepeau și ele,
inima-mi tăcea ca moartă,
nu mă mai uitam spre stele.

Într-o zi, când Cerul mare
a întins mâna, din milă 
și mi-a oferit visare...
am regăsit acea filă.

Am privit-o cu uimire,
am zâmbit și am urlat
de teamă și fericire...
crezând că el m-a uitat.

Sufletul ascuns de vreme 
pe care l-am adorat,
printre lacrimi și probleme,
era naufragiat.

I-am bătut atent la poartă,
după douăzeci de ani...,
probabil m-a crezut moartă
sau învinsă de dușmani.

Tremuram ca Luna plină
printre stele rătăcită, 
și-i scriam că n-am lumină
fiindcă nu mă simt iubită.

Visele și-au spus cuvântul,
nopțile s-au limpezit,
de acum nici măcar vântul
nu mai bate, -am reușit.

Incredibilul domnește,
adevarul e sublim
zâmbetul îmi înflorește
pe un chip de lacrimi plin.

Mulțumesc cu plecăciune,
pentru clipele amare
și pentru-această minune
neștirbită de uitare!

Mulțumesc, Mărite Doamne
pentru ceea ce-mi oferi,
printre primăveri și toamne,
mi-ai redat visul de ieri!

Mulțumesc, cu cutezanța
cu care m-ai înzestrat
că nu mi-am pierdut speranța
și-am visat mereu curat.




Publicat în Dana Pătraşcu

dar ce ne pasa?


Se vor găsi, bineînțeles biserici 
ce ne vor judeca pân' la final,
dar îi vom ignora pe-acei nemernici
ce se vor stinge încet pășind spre mal.

Se vor găsi la colțuri să șoptească,
probabil zeci și zeci de purități
ce n-au putut ca mine să pășească 
prin viața plină doar de nedreptăți.

Se vor găsi, judecători de firmă
care de care mai emancipați,
ce ne vor acuza de-omor și crimă,
dar vom păși, firesc, nejudecați.

Se vor găsi miracole... o mie
și ziduri de beton se vor găsi,
dar ne vom fi eu ție și tu mie
iubirea care-n veci ne va-ntregi.

Și ce ne pasă nouă de-a lor gură?
De ce le pasă cât de mult zâmbim?
Pe-acest pământ tot mai ucis de ură,
noi ne-am iubit și încă ne iubim.