Zidit în al meu nume


 

 

Ardeam ca flăcările vii, în taină,
Strângând la pieptul obosit lumina
Ce-mi pătrundea misterios prin haină,
Cu dorul nemilos, ca ghilotina.
.

Mă strecuram cu lacrimile nopţii,
Înveşmântată ades în vise reci
Ce-mi sfâşiau sufletul ars, cu colţii,
Să rătăcesc aiurea, pe poteci.

Am adunat cuvintele răzleţe,
Ce mi le azvârleai din când în când,
Să-mi întreţină cu-aceeaşi nobleţe
Flacăra neştirbită prinsă-n gând.

Am aşternut dorinţele, de-a valma
Sau cum m-am priceput şi eu mai bine,
Lacrimile-mi ardeau adesea palma
Deşi, păreau atât de cristaline.

Cu tălpile crăpate-am străbătut,
Şi zi şi noapte stânca nemiloasă,
Ca o furnică-n lanţuri m-am zbătut
Şi m-am rugat să te întorci acasă.

Nici nu mai ştiu când ai plecat în lume,
Nici nu mai ştiu, de fapt, dac-ai plecat
Sau ai rămas, zidit în al meu nume,
Un curcubeu de dor catifelat.

 

 

 

 

Reclame

Teama mea de ireal



De-aş putea, numai o clipă,
Doamne, dacă aş putea
Să opresc a lor risipă
Ce se scurge-n barba mea…

De-aş putea să cred că-n viaţă
Eu sunt cea care greșesc,
Fiindcă într-o dimineață
M-am trezit că te iubesc.

De-aș putea să cred că ceea
Ce rostești i-adevărat
Și că eu aș fi femeia
La care te-ai așteptat.

De-aș putea să cred în tine
Exact ca la început
Și pe culmile alpine
Să visez c-am renăscut.

De-aș putea să arunc haina
Neîncrederii pe foc
Făr-a mai cerceta taina
De-a avea și eu noroc.

De-aș putea să sorb minutul
Fără ziua următoare,
Să-mi iau zborul și sărutul
Fără nicio întrebare.

De-aș putea să cred că norii
Din viaţă s-au risipit
Că-n cuvântul tău stau zorii
Și din suflet m-ai iubit.

De-aș putea să cred că-n noapte
Toate stelele-s aprinse
Și că ale tale șoapte
Nu sunt doar cuvinte zise…

De-aș putea să cred că este
Totul, doar iubire pură,
Nu fragment dintr-o poveste,
Sau cuvânt ieșit din gură
Doar așa să te distreze,
Simplu… superficial,
N-ar putea să mă-ntristeze
Teama mea de ireal…