Încă nu e iarnă


 

Sfâşii o bucată din mine
cu gândul să tac a amintire,
mă rup de uitare
ţipând mai crunt ca înainte
de potop.
 .
Plâng înăuntrul meu
căutând o bucată de cer
pe care să nu-ţi fie scris numele,
ochii, palmele, cuvântul
de dor.
.
Cuvântu-mi strigă durerea
sfâşiind fiecare clipă
în mii de bucăţi de suflet,
în mii de amintiri, albe,
cu tine.
 .
Toamna viscoleşte încă
îmbrăcată în straie grele de doc,
vântul rupe tăcerea
asurzindu-mi nopţile trecute,
de vis.
 .
Nu-mi pasă, înţelegi?
Nu-mi pasă,
mâine vom trăi fericiţi.
Azi mai rup o bucată din mine,
Nu e încă iarnă.
.
Reclame

miroase-a ghid metalic


 .
miroase-a frunze moarte
strivite sub călcâie,
a lapte smuls din pieptul
încrâncenat de dor,
a spaimă, a… departe,
bătrână, amăruie,
 miroase-a ghid metalic
făcând pe înţeleptul,
miroase-a toamnă pură,
cu lacrimi strânse-n nor…
 .
miroase-a despărţire
cu freamăt de izvor.
 .
a vânt ciudat, prielnic
alaiului de praf,
a roade aruncate în gura nimănui,
a hohote sticloase
îngenunchiate-n spini,
miroase-a destrămare,
a vers neînţeles…
 .
 miroase-a vorbe goale
şi n-are niciun sens.
 .

Iubire


din ceruri până în mormânt
sub tâmpla toamnei să m-aşezi,
să-mi sorbi din patimă cuvânt,
să luminezi.

să mă aduci, la ceas târziu,
căuşul palmei să-ţi dezmierd,
să-ţi dăruiesc minutul viu,
şi să mă pierd.

în sunet de vioară


aş vrea să-ţi iau sărutul cu mine,
într-o vară,
lacrima toamnei crude să nu-l poată atinge,
să-l port, fără tăgadă, pentru că-mi aparţine,
la gât, ca pe-o vioară,
fiindcă mă poţi convinge.îmi pui în ochi surâsul,
din cremene de dor
îmi împleteşti speranţa nopţilor argintii,
îmi despleteşti misterul nescris dintre apusul
şi răsăritul dulce, avid al viselor
în care-mi dai iubirea, s-o port, cât voi trăi.

să-ţi cânt din el cu jale
când stelele aţipesc
pe braţul iernii crude înveşmântată-n dor,
să-mi aduci primăvara încoronată-n cale,
să-ţi susur, fără teamă, de-a pururi, te iubesc!
în sunet de vioară, să-l sorb, să te ador.

Începutul altor zori


Incredibil cum apare
toamna, fără să-şi dea seama
frunza arsă cade, moare,
peste ea se-aşează vama.
.
Vama unei lumi distruse
de atâta ignoranţă,
doar i-am spus, nu mă crezuse
că-mi pot lua oricând vacanţă.

S-a lăsat dusă pe gânduri
şi-a uitat că-n norii mei
pot strecura printre rânduri
zori de vis, nu zori cu zmei.

Incredibil cum răsare,
printre frunzele chircite,
o urzică… doritoare
sufletul să mi-l agite.

Ca şi când, ultima oară
când a vrut să mă hrănească,
mi-ar fi dat, din inimioară
răsuflarea îngerească.

Incredibil infinitul,
cum le-aşează pe culori…
Ştiu că nu-i aici sfârşitul
ci-nceputul altor zori.

Visul dimineţii


Planeta noastră aţipeşte
deşi o mângâi neîncetat,
un curcubeu se iscăleşte
pe norii mei, puşi la iernat.

Pe-a locuri irişi înfloresc
în iz de toamnă ruginie,
încerc să nu-mi mai amintesc
că tu îmi eşti hărăzit mie.

Încerc să-mi spun că niciodată
n-am fost mai crudă ca acum,
sub lespezi aş dormi, mă iartă
că n-am putut păşi pe-alt drum!

Planeta noastră arde-n ape
cu gust de lacrimă, de dor…,
un dor ce nu mă mai încape
nici printre ploi…, nemuritor.

Un dor de glasul care sună
în zorii zilei ce-a trecut,
să mă sărute de zi bună
pe un vis cald, neînceput.

Un dor nemărginit de viaţa
pe care-aleg să o trăiesc
când fugi ca visul dimineaţa
iar eu rămân să… te iubesc!

De vei veni…


 

 

 

 

De vei veni, după un an de zile,
să-mi spui că nu mai e nimic din tot ce-a fost,
c-am răstignit zadarnic peste file
tot ce-am simțit, cu rost sau fără rost…
.
De vei veni, cu toamna-n buzunare,
să-mi spui că frunzele-au căzut din ignoranţă,
că n-ai simţit că sufletul mă doare
şi că-ţi doreşti mai lesne o vacanţă…
.

De vei veni, cu lacrima pe buze,
să-mi pui în cârcă saci cu frunze moarte,
tăiate pentru gurile confuze,
să-mi spui că doi la unu nu se-mparte…

De vei veni după atâta vreme
uimindu-te, din nou, că sunt ce-am fost,
că doar de dorul tău sufletu-mi geme
şi fără tine toamna n-are rost…

Mai bine fugi, izbeşte-mi norii-n plete,
îneacă-mi sufletul, prea răbdător,
în val de lacrimi, care să mă-mbete,
să uit de tine şi de al tău dor.

De vei veni, din toamnă-n astă toamnă
să-mi spulberi printre frunze ruginii
iubirea, ce pe ruguri mă condamnă
să ard, zadarnic…, fugi, nu mai veni!