Între noi doar un sărut


„Cum să păşesc pe creste?”
Mereu m-am întrebat,
în vremurile-aceste,
cum să zâmbesc curat?

Cum să îngrop trecutul,
când lacrimile ard,
când cerul, aşternutul
sunt goale? Ce hazard…!!!

Cum să închid cutia
cu litere de-o şchioapă,
să împăturesc hârtia?
Lacrima mea nu-i apă!

De ce-aş întinde mâna
spre ceea ce urmează
când, poate doar furtuna
din mine, mai contează…?!?

Cum să mă rup din mine?
M-ai învăţat de-acum,
să-nlătur culmi alpine,
croindu-mi un alt drum…

Să las stelele-n urmă,
alţi zori să desluşesc,
hazardul mi se curmă,
învăţ iar să… trăiesc.

Tremur ca raza surdă
a soarelui din zori
sufletu-n mine zburdă,
sunt sute de fiori…

Prin ceaţa asta deasă
căutând drumul drept,
să fim din nou acasă…
De prea mult timp te-aştept!

Mi-e teamă să-ntind mâna
mi-e teamă să plutesc,
învaţă-mă, ca luna
pe ceruri, să zâmbesc!

Sărută-mă şi pune-mi
pe umeri primăvara,
arată-mi visul, spune-mi
cum se trăieşte seara.

Că stelele albastre
nu se vor irosi,
pentru serile noastre
veşnic vor străluci.

Vom îngropa trecutul
cu lacrimile lui,
vom lăsa începutul
în seama Cerului.

Doar El ştie mai bine
ce-a scris la început.
Între mine şi tine
numai El şi-un sărut.

Răsunet de viaţă


Un înger albastru venit din trecut
Mi-a răpit tăcerea la ceas de amiaz’,
O floare plăpândă în mână-a avut
Şi-o gură fierbinte, o simt pe obraz.

Un înger albastru, cu ochi de senin,
Prin stropii de ploaie s-a purificat
Cu liniştea-n palmă şi sufletul plin
De sfânta iubire, azi m-a descifrat.

Mi-a luat de pe tâmple nămeţii de ieri
Cu singura taină ce-n piept am păstrat,
Redându-mi speranţa pierdută-n tăceri
Şi visul de aur rămas nepătat.

Se-aud muguri blânzi răsplătind în culori,
Coperţile albe răsună a viaţă,
Mi-e pasul albastru vestind alte zori
Pe-alei de izbândă lipsite de ceaţă.

Mi-aş tăia sufletu-n două


Uneori mi-aş tăia viaţa pur şi simplu-n două părţi,
Două drumuri diferite, două pagini, două hărţi,
Două vise împlinite, poate trei sau nici măcar
Dar, cu lacrimile mele, orice-aş face-ar fi-n zadar.

Mi-aş acoperii coşmarul şi durerile cu rouă,
Cu petale de narcise, trandafiri tăiaţi în două,
Raze de soare finuţe, mângâieri cu fulgi de nea
Dar, din nopţi, umbrele crude mi-ar ocupa orice stea.

Pe un taler al balanţei, vrând-nevrând s-ar năpusti
Toate lacrimile mele, din adâncul inimii,
Le-aş pune-n recipiente mult prea mari pentru o viaţă,
Călăuză mi-ar rămâne doar iubirea şi-o speranţă.

Uneori gândesc că poate, toate sunt din vina mea,
N-am rostit cuvântul care să-mi alunge viaţa grea,
Nici în scutec, nici în şcoală, nici măcar la tinereţe
N-am ştiut să-mi trăiesc viaţa folosind mai multe feţe.

Mi-am dus crucea cu migală chiar dacă m-a gârbovit,
Mi-am ascuns sub vers durerea şi apoi l-am dăruit,
Am pus lacrimilor rime şi le-am metamorfozat
Să pară totul o joacă de suflet cicatrizat.

Uneori când noaptea vine cu praf de stele pe vers
Mi-aş tăia sufletu-n două, să pară totul invers,
Alteori aş spăla-n lacrimi tot trecutul dureros
De-aş putea păşi o clipă pe un drum mai luminos.

O lume grăbită


Ce dacă se-aud zvonuri multe şi grave,
Ce dacă zărim norii-n turmă venind,
Ce dacă se ung minţi înguste, concave…?!?
Firescul se şterge din toate, zâmbind…

Nivelul se vede şi fără lentilă,
Trecutul nu pare c-ar avea efect,
Mă doare ideea că, supa din milă,
Zadarnic se-mparte, prezentu-i defect.

Zăresc pe la colţuri fărâmă de viaţă
Deşi, moartea pare un hohot de râs,
Mi-e setea imensă, de farduri mi-e greaţă,
Sărut disperarea sătulă de plâns.

Mulţi orbi neîncetat îndrăznesc să mă-ntrebe
Ce preţ am pus nopţilor, pierdute-n zadar?!?
Cum zbor cu umbrele, fragile, din ghebe,
Pictând dimineaţa de după coşmar!?!

Neliniştea curge-n proporţii enorme
Pe geana avidă de-un zâmbet real,
Urc seară de seară, pe nori, să-mi transforme
Tăcerea-n lumină şi versul în val.

Mă arde substratul ce-a fost poleit,
Alerg spre tărâmul iubirii, rănită,
Întreb la răscruce de drumul pornit
Dar, nimeni n-aude… o lume grăbită.

Invidia naşte eroi fără trup,
Ecoul durerii loveşte mereu,
Iar lumea-i grăbită, de ce s-o-ntrerup
Cu-a mea mângâiere de la Dumnezeu?!?

Mă nasc sub furtună, senin împărţind,
Sporesc veşnicia prin lacrima mea,
O şterg de ţarână şi-o depăn zâmbind,
Eu port cu mândrie, în piept, dragostea.

Voi învăţa


Ca un copil, păşesc pe iarba crudă,
Învăţ să nu mai privesc înapoi,
Să-mi ascund lacrima, măcar în ciudă,
Arde prea tare rugul dintre noi.

Ca un copil voi gângurii de-acum
Câte o strofă, un vers mai peltic,
Şi voi zbura, voi zbura pe alt drum,
Decât aşa, mai bine cu nimic.

Voi învăţa să dau doar jumătate,
Să privesc doar cu coada ochilor,
Voi învăţa să te ascund în noapte,
Să te alung din visul plin de dor.

Voi învăţa să nu te mai privesc,
Chipul să-ţi şterg din minte, pe vecie,
Voi învăţa să nu te mai iubesc,
Să nu te regăsesc în poezie.

La ceas de taină, clopotul durerii,
De-şi va permite-n suflet să tresară
Îl voi goni în pagina tăcerii,
Şi-n slovele de lacrima amară.

Voi învăţa să păşesc fără tine,
Eşti doar un trecător, nimic mai mult,
Îmi voi picta păduri de lacrimi fine,
Voi învăţa inima să n-ascult.

Voi rupe lanţul ce-mi striveşte pieptul,
Nu-mi pasă ce vor spune cei ce mint,
Şi voi zbura fără să-ţi cer acceptul
Şi-aşa nu crezi nimic din tot ce simt.

Cioburi de gânduri, de mă vor cuprinde
Le voi pudra cu spini de trandafiri,
În piaţa mare, toate le voi vinde
În amintirea unei vechi iubiri.

Curând alţi zori se vor răsfrânge,
Alt curcubeu pe boltă va răzbi
Iar lacrima ce sufletu-mi străpunge
Cândva în fericire s-o-nveli.

Ca un copil, învăţ să-mi trăiesc clipa
Examenul să-l trec fără efort,
Îmi voi pansa cândva, cumva aripa
Alungând toată dragostea ce-ţi port.

Oricare alt trandafir


Mă sufoc sub vorba rece,
Mă lovesc priviri răzleţe,
Îmi închipui că va trece,
Dar sunt doar gânduri măreţe.

Menghina a prins motorul,
Îl strânge din răsputeri,
Parcă aş strivi zăvorul
Dar mai am un pic din ieri.

Încă sunt pe-această coală
Fără vina nimănui,
Într-o lume-atât de goală
Exist doar din vrerea Lui.

Nu-mi e teamă de-ntuneric,
Nici de legi nu-mi este teamă,
În jocul tău esoteric
Nicio şoaptă nu mă cheamă.

Ţi se pare că petala,
Bântuită de-o albină,
Îţi aduce oboseala
Şi-mi distrugi filă cu filă.

Conştient c-aduci furtună,
Laşi în urmă vorbe dulci,
Neavând cine să-ţi spună
Pe ce parte să te culci.

Privirea-ţi mă biciuieşte
Cu albastru de safir,
Poemul îmi otrăveşte
Oricare alt trandafir.

Pleacă-n lumea ta de vise,
Paşii nu-mi mai urmări!
Drumurile sunt deschise,
Eu rămân, am ce iubi!

Am un trandafir pe care
Numai eu ştiu să-l hrănesc,
Numai razele de soare
Ne despart şi ne unesc.

 

Dacă pierzi


De ce mă urci şi mă cobori
De fiecare dată,
Chiar nu-ţi e teamă că pe flori
Găsesc rouă curată?

De ce-mi vorbeşti despre trecut
Cu-atâta insistenţă,
De parcă eu aş fi născut
Totul din imprudenţă.

De ce nu-mi dai stropi de lumină
Cum o făceai cândva,
Crezi că pot fi o pelerină
Doar pentru vreme grea?

De ce îmi torni în suflet miere
Numai când mă acresc
Şi-n lacrimi pline de durere
Mă îneci când te iubesc?

De ce-mi vorbeşti despre fantome
Când totul este clar?
În baza cărei axiome
Îmi arzi sufletu-n jar?

De ce mă înalţi pe culmi muntoase,
Prăpăstii îmi deschizi,
Nu vezi că-n zilele frumoase
Sufletul mi-l ucizi?