Oare-a fost sfârşitul lumii?


Arde-atât de tare jarul
De-am urcat pe nori, visând,
Să-mi îngrop în ei amarul
Ce mă seacă, contemplând.
.
Cred că şi Iuda se miră
Văzând ura ce domnește.
Lumea oare mai respiră
Sau doar la rău se gândește?

Oare-a fost sfârșitul lumii
Şi-am tras eu chiulul, visând?
Peste noapte, toţi românii
Şi-au turnat otravă-n gând?

Cum se face că-n tipare
Suntem calzi, ca niște flori,
Dar în goana cea mai mare
Devenim cruzi, carnivori?

Mușcăm mâinile plăpânde
Ce ne vin în ajutor,
Măștile cele mai blânde
Ascund tăiosul topor.

Dumnezeule din Ceruri,
Tu, cel bun şi iertător,
Scoate-mi poporul din geruri,
Doamne Sfinte, Te implor!

Dă-i gândire înțeleaptă,
Tu ai suprema putere,
Că iubirea-i calea dreaptă
Nu goana după avere.

Purtându-te pe gene


Ştiu să te-mbrac în gânduri
Să nu-ţi îngheţe zborul,
Născut între amurguri,
Astâmpărându-mi dorul.
.
Ştiu să-ţi citesc alene
Fiorii despletiţi,
Purtându-te pe gene
În clipele fierbinţi.

Ştiu să-mi transform secunda
Durerii infinite,
Remodelând izbânda
De-a te purta în minte.

Ştiu să-mi clătesc puterea
În roua ierbii crude,
Îndepărtând tăcerea
Ce sufletu-mi pătrunde.

Dar nu găsesc aleea
Ce drumu-mi micşorează
Spre pieptul tău, de-aceea
Totul mă întristează.

Judecată


Între Nikita şi Nichita
Sărutul îl primeşte vita
Şi îl striveşte orice bou,
Nu-i ceva vechi, nici ceva nou.

Între Becali şi Brâncuşi
Masa tăcerii are uşi
Coloana-i blondă platinată,
De doctorul Ciomu sculptată.

Între ce-a fost şi va urma
Jivinele vor deforma
Pădurile cu verde crud,
Doar cu: „nu văd, tac, nu aud!”

Între romantici şi bancheri
Misterul zilelor de ieri
S-a spulberat când au ajuns
În faţa porţilor de Sus.

Trecere prin veac



Trec prin timp de parcă veacul
S-ar fi regăsit în ger,
Caut lacrimilor leacul
Implorând stelele-n cer.

Trec prin timp de parcă leacul
S-ar găsi-n stive enorme,
S-ar împrăştia cu sacul
Din farmacii uniforme.

Trec prin timp de parcă sacii
Cu sămânţă de tristeţe
Îmi pictează-n vară macii
Redând grânelor bineţe.

Trec prin timp de parcă macii
Ar însămânţa dorinţe
Din care-au crescut copacii
Plini de boli şi suferinţe.

Trec prin timp de parcă ramul
Frânt de fructul anilor,
Sfidează lumina-n geamul
Infinit al clipelor.

Trec prin timp de parcă timpul
A-mpietrit sub stânci imense,
Redefinind anotimpul
Pentru albe recompense.

Trec prin timp de parcă pasul
Încă nu s-a inventat,
Îndrăznesc să întorc ceasul
Ce secunda-a amputat.

Trec prin timp de parcă ceasul,
Răstignit pe geana lunii,
Înmărmureşte compasul
Chiar în toiul rugăciunii.

Trec prin timp spre universul
Rătăcirii omeneşti,
Redând paginilor versul
Ce te-ndeamnă să iubeşti!

Trec prin timp purtând iubirea
În suflet ca pe-o comoară
Îmbrăţişând fericirea
Că timpul nu mă doboară.

Un vers de mângâiere


Din nou în lacrimi m-am scăldat,
Din nou m-a cuprins dorul,
Tristeţea ta m-a invadat,
Nu-mi pot regăsi norul,
Să urc pe el, să-i cer odihnă,
Să-mi pună-n lacrimi miere,
S-aştern măcar un vers în tihnă,
Un vers de mângâiere.

Cerneala şi-a pierdut culoarea
De când n-ai mai venit,
Nici norii nu-mi mai dau splendoarea,
Prea sunt de neclintit.
O insomnie înlăcrimată
Mă poartă peste noapte
E-aşa de crud de astă dată…
E-atâta ger în şoapte…

Stelele mă privesc uimite
Din cerul nostru, stors de ploi,
Mi-ai dat o mână de cuvinte,
Dar aş fi scris un… muşuroi.
Esenţa-ţi dulce îmi lipseşte
Pentru un vers de mângâiere,
Nu-mi auzi sufletul? Răcneşte!
Arzând în lacrimi de durere.

Tu niciodată n-ai fost trist,
Tu mă înveseleai mereu
Cu-n sunet de violonist
Picurat în sufletul meu.
Cuvântul tău, dur ca o stâncă
Săruta ca o adiere…
Oricât mi-era noaptea de-adâncă,
Scriam un vers de mângâiere.

Din nou trecut-a miezul nopţii,
În lacrimă l-am petrecut,
Poate-am clintit, cu ele, morţii…
Din lacrimă eu m-am născut,
Cu mine lacrimile pleacă,
Este imensa mea avere,
Tristeţea ta sufletu-mi seacă…
Şi n-am un vers de mângâiere.

Zbor în gând


Liniştea mormântală mă cuprinde
În jungla ţipetelor fără număr,
Odihna inimii, de dor, mi-aprinde,
Rătăcesc iar, râvnind dup-al tău umăr.

Of, Doamne, grea e crucea asta, dură…
Greu mai e drumul ăsta, mult prea lung!
Sunt doar un strop, de fapt o picătură,
Lacrimile din urmă mă ajung.

Atâţia stropi de fiere m-agresează,
Atâtea gheare sufletu-mi sfâşie,
Din caldarâmul rece ricoşează
Pagini de dor, făşie cu făşie.

În suflet mă disperă-a ta tăcere,
Ştiu că în tine munţi de lacrimi zac
De-aceea taci, înotând în durere
Vreau să te-ajut şi nu ştiu cum să fac…

Aş răcni ca durerea, glas nu am,
Aş plânge precum noru-acela blând,
Implor doar Cerul, privind peste geam,
Aş zbura pân’ la tine, zbor în gând…

Mult mai crunt



Vreau să-ţi pun pe suflet soare
Cum mi-ai pus tu strălucire,
Însă, mult mai crunt mă doare
Când te-ascunzi de-a mea iubire.

Vreau să-ţi sorb toată durerea
Din sufletu’ îngenunchiat,
Vreau să rupi, te rog, tăcerea
Care-n lacrimi m-a scăldat.


Vreau să-ţi împletesc cuvântul
Care să-ţi aline zborul,
Mă lovesc furtuni de-a rândul
Şi mă arde groaznic dorul!

Vreau doar glasul să-ţi ascult,
Ochii verzi să ţi-i privesc,
Ştiu că poate vreau prea mult
Dar, mult mai crunt te iubesc!