Incredibila uitare


 

 

 

 

Incredibil cum apare,
Primăvara cu-o căpşună!
Păsările migratoare
Revin, ca în vremea bună.

Neîncrederea mocneşte
Ca apa otrăvitoare,
Dar, în noapte, îndrăzneşte
Să strivească altă floare.

Negăsind în lumea largă
Hrană binecuvântată
Cu-n satâr a vrut să spargă
Tăcerea, încă odată.

Şi-a făurit, pentru vise,
O caleaşcă zburătoare,
Dar în ciuda celor zise
Calcă dragostea-n picioare.

Orice-ar face sau ar spune,
Ochii îi sunt veşnic o carte,
Timpul nu îmi descompune
Sufletul, nici după moarte.

Toarnă venin în iubire
Incredibil de uşor,
Parcă i-aş fi dat de ştire
Cât mă arde al său dor.

Mi-am închiriat o mască
Din acelaşi târg cu-al său
Pentru orice gură-cască,
Dar nu pentru Dumnezeu.

El mi-a fost mereu aproape
Când a fost de negăsit
Peste munţi înalţi şi ape,
El e de neînlocuit.

Nu sunt Faust, nici Moulton,
Sufletul să-mi vând pe-o pâine,
Port al versului palton,
Dumnezeu ştie mai bine.

 

 

 

Reclame

Doar o întrebare


Cine poate să înţeleagă
Ce se-ntâmplă azi în lume,
Ori nu are mintea întreagă
Ori eu n-am nimic a spune?!?
 .
M-am decis în astă seară
Să scriu vrute şi nevrute
Ca şi când din călimară
Ar ieşi cuvinte mute.
.
Să spun lumii ce m-apasă,
Rostind purul adevăr,
Fără metafora grasă
Ce-ascunde viermele-n măr.
.
Nu ştiu de-mi veţi da dreptate
Sau nu mă veţi aproba
Dar, trăim în libertate
Şi-mi expun părerea mea.
.
Tare-aş vrea să ştiu ce-nseamnă,
Pentru unii muritori,
Care din ură ne-ndeamnă
Să trăim cu capu-n nori.
.
Mă uimesc, pe zi ce trece
Afirmaţii, fapte crude
Petrecute-n lumea rece
Ce nu vede, nu aude.
.
Mă uimeşte goana-n care
Mulţi aleargă după-averi
Şi-n această disperare
Uită ceea ce-au spus ieri.
.

Pânza peste noi se-aşează,
Sufletul devine negru,
Mai nimic nu mai contează,
Mai nimic nu e integru.

Nimeni nu mai ia în seamă
Adevărul şi iubirea,
Viaţa devine o dramă
Denumită: „fericirea”.

Dragostea n-a luat vacanţă,
Se iubeşte tot ce mişcă
Şi nu are importanţă,
Dacă are bani şi… frişcă.

Sunt uimită de tupeul
Celor fără Dumnezeu,
Ce-ar distruge curcubeul
De-ar gusta un strop de greu.

Mă uimesc acele pietre
Aruncate-n răzbunare,
Ignorându-se concrete
Bogăţii nemuritoare.

Simt că totul se dizolvă
Într-o mare de cenuşă,
Nepăsarea nu rezolvă
Praful ascuns după uşă.

Nu aspir să-mi daţi dreptate
Nici să mă elogiaţi,
N-am în mânecă vreo carte
Pe care să vă bazaţi.

Am numai o întrebare
Ce-mi distruge inima,
În această lume mare
Mai există dragostea?