Statornicie


Ieri pretindeam că voi rămâne
aici, să pot rosti precis
că nu ai rezervare mâine,
că te-ai topit, precum un vis.

Azi mă întorc la mal, ca marea,
lovind cu-același sentiment
am încercat să chem uitarea
dar, am făcut antrenament.

Am încercat, nu-i prima oară,
nici n-am crezut că voi lupta
cu-același gust în călimară,
atât și nu voi accepta.

Ieri ți-am promis că voi învinge
sub lespezile reci și grele,
că voi uita verbul ”a plânge”,
dar, vai de păcatele mele!

Mâine voi încerca probabil
să te înlocuiesc din nou,
dar sufletul nu-mi e capabil
să spulbere al tău ecou.

 

.

Reclame

Nu-i de ajuns


Am încercat seară de seară
să-mi îngrădesc gândul
cu cioburi de stele.
mi-au luat foc visele
și luminat nopțile.
.
Am hotărât să-mi  despletesc
visele pe umerii munților,
în timp ce zorii-mi pictau chipul tău
în iarba înrourată
catifelându-mi călcâiul.
.
Am depus la picioarele dorului
stânci, lacrimi și miere
de pe buzele încleștate
ale amintirilor în care domneai
numai tu, regele viselor mele.
.
Am sfâșiat apusul
cu ghearele înmuiate
în flăcările soarelui
și-am îngenunchiat înaintea lunii
ce urma să-și împartă visele
în frumoase și neîmplinite.
.
Am sperat că te voi uita,
m-am resemnat
știind că nu e de ajuns
să-i pui inimii ochelari
de soare la răsărit de lună.
.

Mi-e dor de ocean


Mi-e dor de cuvinte,
de albe tăceri,
de paşi înainte,
de veşnicul ieri…

mi-e dor de iubire
sau ce-a mai rămas
pe sub cimitire
în pacea din glas…

mi-e dor să-mi pui stele
de vis la urechi,
să-mi sculptezi pe ele
metehnele vechi…

mi-e dor să-mi descoperi
dorinţa de-a fi,
să-mi depeni luceferi
din joc de copii.

mi-e dor cum nu-i altul
mai dor pe pământ,
mă strigă asfaltul
să-i torc un cuvânt,

din versul în care
te răstălmăceam,
mi-e dor de uitare,
mi-e dor de ocean.

Mă iartă cât mai sunt!


Mă iartă că n-am fost în stare
să te iubesc cât aş fi vrut
dar până-n viaţa viitoare,
promit să te iubesc mai mult!

Chiar de nu voi avea vreodată
aripi de înger răbdător,
te rog, iubitul meu, mă iartă
fiindcă-am murit de al tău dor!

Mă iartă că n-am pus pe clipă
mai multe lacrimi şi suspine,
decât mi-ai pus tu pe aripă
şi te-am iubit numai pe tine!

Că n-am putut a mă întoarce
în lumea asta îngheţată
deşi am încercat a-i toarce
şi ei, iubirea colorată.

Mă iartă-n zorii cruzi că-n noapte
m-am rugat să mă luminez,
să nu-ţi mai cer fructele coapte
ale iubirii…, că visez…

Şi-aş mai visa, ca orbul marea
în zilele caniculare…
mă iartă c-am ucis uitarea
şi-n orice vis lacrima doare.

Mă iartă c-am uitat să sfâşii
durerea care zace-n mine,
să-ţi împletesc ca să te-apropii,
drum de smarald cu-arome fine.

Am pus o stavilă-ntre lumea
ce ne-a ucis şi ne-a născut
în verde crud, ca şi pădurea
şi-n ochii tăi am petrecut.

Mă iartă că ţi-am dat iubirea
în picături fierbinţi, infime,
ce-au ars pe pagini răstignirea
iubirii care zace-n mine.

E crucea ce-am clădit cu tine
din lacrimile-acestei vieţi.
O port aşa cum se cuvine
spre roua altor dimineţi.

Mă iartă azi, poate şi mâine,
mă iartă-n fiecare zi,
c-am pus în miezul cald de pâine
sfânta dorinţă de-a iubi.

Că n-am ştiut să-ţi păstrez chipul
în pagini, cum se cuvenea,
de teamă c-ai s-aduni nisipul
şi vei pleca din viaţa mea.

Mă iartă că n-am pus în pană
cerneala altui chip pierdut
de lumea asta, toată-o rană
care din lacrimi s-a născut.

Că-ţi scriu şi-acum, după o viaţă
şi-am să-ţi mai scriu cât mai trăiesc,
că-n fiecare dimineaţă
încă-ţi mai spun cât te iubesc.

Mă iartă, dragul meu, mă iartă
c-am spus ceea ce nu e drept,
iar dacă vrei, te rog mă ceartă
dar eu, pe veci am să te-aştept.

În veci de veci, doar tu mă vei iubi


 

 

 

Întoarce o secundă amintirea
pe partea care arde cel mai tare,
îmbracă haina ce-a păstrat iubirea
ca pe o flacără imensă de splendoare.

Ascultă-mă o clipă, numai una!
Prin ani, vom trece cum ne este scris,
ai dus cu mâna dreaptă, ieri, minciuna,
la inimă, şi nu m-ai contrazis.

Vei fi, pe veci, pe primul loc în toate,
vei fi cel care a pus lacrimile-n cer,
cel care m-a urcat pe stele vinovate
şi n-a putut să-mi dea stropul de ger.

Vei fi cel care îmi răpeşte timpul
îmi pune libertatea la uscat,
cel care schimbă şi-ncălzeşte anotimpul
cel care bea cu mine vinul demascat.

Vei fi cel care s-a născut pe lume
făr-a lăsa vreo umbră-n urma lui
ca nu cumva uitarea să-l consume,
şi să-l redea în grabă dorului.

Ascultă-mă, o clipă cât o viaţă
vei fi, acel miracol petrecut
din ultima dorinţă prinsă-n gheaţă
care din flăcările noastre s-a născut.

Vei fi albastrul lunii ce se-ascunde
deşi toţi ştiu că eşti şi vei mai fi
în versul meu, cel care va pătrunde,
în veci de veci, doar tu mă vei iubi.

 

 

 

Păstrând numai dorul tău


Cât de mult iubeam în tine
Tot ce poate fi mai rău,
Lacrimile mele fine…
Doar mila lui Dumneeu
M-a ţinut pe-alei cu soare,
Să n-ajung cum e mai greu,
Fără mâini, fără picioare,
Păstrând numai dorul tău.

Doamne! Toţi spuneau că viaţa
E prea scurtă s-o ignor,
Că-ţi dau ţie dimineaţa
Vieţii, şi mă scurg de dor…

Toţi spuneau că-n astă lume
Îmi pot creşte, chiar şi-n zbor,
Aripi care să mă îndrume,
Să nu curg ca un izvor.

Oare cum să-mi spăl durerea?
În ce ape să-mi clătesc
Ochii, lacrima, tăcerea,
Nevoia să te privesc?

Cum să dau cruda dreptate
Celor care-au încercat
Să-mi spună că eşti o noapte
Când, tu m-ai purificat…!?!

Tu m-ai învăţat ce înseamnă
Dorul aprig, dorul crud…
Lumea asta… mă condamnă!
Doar lăcrimând nu-i aud..

Am pansat cu gingăşie
Toate rănile, pe rând…
Dar iubirea pe hârtie
Îmi striveşte gând cu gând.

Mă zbat de prea multe zile
Să îţi înţeleg plecarea,
Sute de lacrimi pe file
Mi-au distrus ochii şi zarea.

Târziu am întors privirea
După vise fără perne,
N-am să-ţi mai pot da iubirea
Fiindcă nu te pot discerne.

Nu mai vreau să ating jarul,
Nu-mi mai eşti umbră de mult,
Am îndepărtat coşmarul
N-are rost să te ascult.

Rătăcesc târziu în noapte
Prin păduri cu rugi de mure,
Somnu-i dus mult prea departe,
Prea departe să mă fure.

Lacrimile curg o oră,
Poate-o oră şi ceva.
Lumea asta-i incoloră,
Rece, putredă şi rea.

Plec în lumea-n care cerul
Poartă doar senin cu stele,
Unde n-are loc misterul
Lacrimilor mele grele.

Cât de mult iubeam în tine
Tot ceea ce-aş fi dorit…
Lacrimile mele fine
Le-ai ignorat şi-au pierit.

M-am ţinut de-alei cu soare
Să n-ajung cum e mai greu,
Fără mâini, fără picioare,
Păstrând numai dorul tău.