Încorsetare


Cineva mi-a spus să-nlătur
Lacrima din calendar
Dorul aprig să împătur
Cu veninul crud și-amar…

Mi-a spus să distrug corsetul
Versurilor dulci și calde,
Să dezvălui alfabetul
Care-n flăcări să mă scalde.

Cineva cu multă carte
Așezată-n rafturi pline
De praf gros, microbi și moarte
Încerca să mă aline…

Îmi picta viața cu pana
Unui prim magician
Și-mi punea acid pe rana
Ce-o purtam an după an…

Îmi dicta cum să fac pasul
Cumpărând tot ce se poate,
Cum să-mi înec la mal vasul
După ce-am muncit pe coate.

Cineva… nu mai contează
Cine-a fost acel motiv
Care încă mai visează
La un zbor contemplativ.

Reclame

Eu…


 

 

 

Eu sunt o lacrimă prin excelență,
Te-aud chiar dacă nu mă împietrești…
În lumea asta, dintr-o imprudență
Eu curg neîncetat… când mă citești.

Eu sunt un miez de nucă fără coajă,
În mine mă retrag din zori în zori,
Încât tu crezi că versul mi-e o vrajă
Nedezlegată… deși prin ea zbori.

Eu sunt un sloi de gheață fără vrere,
Nu m-am născut din buruieni și spini,
Iubirea mi-e imensa mea avere
Deși primesc în schimbul ei ciulini.

 

 

Mai mult vers decât mi se cuvine


M-am înțepat într-un vers
încercând să-mi șterg o lacrimă
ce se chinuia să nu se nască,
tremurând ca marea între țărmuri.

Catargul lui s-a înfipt
în buricul inelarului

Sângeram un poem
despletit,
dospit în flăcările dorului
de a-mi săruta degetele,
unul câte unul.

Lacrimile nu-mi mai curg simetrice,
ochii se întrec în metafore…,
care mai de care mai darnic,
care mai de care mai versificate.
unul lăcrimează vers alb,
celălalt rime bătătorite.

Ce s-ar fi întâmplat
dacă aș fi avut mai mulți ochi
decât mi se cuvine?

Cu ce fel de vers aș fi nins pagina vieții?

 

Cu Dumnezeu mână-n mână


Mulți cred că am mintea-n pantă,
că visez ca toți poeții,
că sunt foarte arogantă,
luptându-mă cu nămeții
de iubire și de dor…

Unii cred că-mi este teamă
adevărul să-l rostesc,
habar nu au cum mă cheamă,
pe care lume trăiesc,
nici cu ce aripă zbor.

Se-mbulzesc, să mă răsfețe,
la-nceput, pe limba lor,
însă au atâtea fețe…
încât aleg doar să zbor
în ciuda lichelelor.

Cu Dumnezeu mână-n mână,
n-am cum să mă rătăcesc,
printre nori, din stele-n lună,
pot oricând să despletesc
versul meu, răscolitor.

 

Declarație de avere


De aici, de unde frunza peste versul meu a nins
Şi-a-ncărcat această toamnă c-un covor din verde stins
Mă declar fără speranță, lacrimă din dor tăcut
Şi-mi pun viața sub călcâiul sufletului abătut.

De aici, de unde norii îmi sunt sprijin, așternut,
Vin cu inima curată s-aduc slova – conținut,
În șuvoi sau picurată, cum fac eu la asfințit,
Mă declar nenumărată printre cei ce v-au slujit.

De aici, din noaptea asta în care facem popas,
Mă sustrag cu-abilitate, într-o lume fără glas,
Mă declar nedefinită, fără dramă sau coşmar,
Venind cu iubirea-n suflet versul să vi-l dau în dar.

Poate că…


Poate c-a venit timpul să-ţi pun stele
La poarta nopților ce ne-a desprins
Poate c-aţâţia ani printre zăbrele
Mi-ai hrănit sufletul, de dor aprins.

Poate c-a venit timpul să te-acopăr
Cu lespezi albe, să pășesc spre zori,
Să-mi caut aripi și să mă descopăr
La poarta timpului, printre ninsori.

Poate că este timpul să mă scutur
De șoapta și sărutul nopților suave,
Să mă îmbrac în lacrimă de flutur,
Să-ţi pun iubirea-ntre coperți concave.

Vers liliachiu


Uneori noaptea mă bate pe umăr,
lunecând la picioarele mele,
implorându-mi iertarea,
te aduce,
dar nu te poate păstra,
să mai pot fi eu,
așa cum eram
în brațele tale.

Uneori ziua se agață de stele
despletindu-mi în mii de șoapte
clipele,
sărutate pe toate părțile,
adormite pe picior
de vers liliachiu.

E târziu,
clipa-mi aţipește în palmă,
capul mi se adună cu trupul tău,
sufletul înspăimântat
urlă a pustiu…

E devreme să te uit,
nici măcar nu meriți uitarea,
nici măcar.

E târziu,
vreau să știu
cât pustiu
pot să fiu,
când târziu,
stau și scriu,
auriu…
și-ţi descriu
timpuriu
vers de dor sidefiu.