Probabil că de mâine


De-ai știi ce greu îmi e să zbor spre lună,
Cum am făcut-o numai noi… cândva,
De-ai știi cum mă întorc, ca o nebună,
După un pas, fac doi în urma mea.
 *
De-ai știi… cum toți mă urcă sus pe creste,
Doar eu cobor, cu gândul că greșesc,
Că între noi n-a fost doar o poveste,
Ci-un munte de poeme… și zâmbesc…
*
Zâmbesc înlăcrimând această coală,
Probabil că de mâine voi muri,
Sau mă voi vindeca de a ta boală
Ce-o port aici, în locul inimii.
Reclame

Un singur Leu


Eu am iubit un leu pe-această lume,
Un „leu” cu ochii verzi ca iarba deasă,
Nu-l pot uita oricum, nimic anume
Nu-mi va cuprinde sufletul în plasă.

Eu am iubit un „leu”… cât luna plină,
Un „leu” din care încă mă inspir
Deși s-a dus de trei ani, și, cu vină
Sau fără vină, încă îl respir.

Voi scrie despre el o viaţă-ntreagă
Din amintiri voi face râu de vers,
Din ochii lui, cu sufletu-n desagă,
Voi împleti un ultim univers.

Fără de el soarele nu străluce,
Luna se-ascunde pentru veșnicie,
Nopțile vor sufletul să-mi usuce,
Stelele plâng în inima-mi pustie.

Am încercat să îl ascund sub perne,
Sub nopți și zile, luni, chiar ani întregi,
Dar încă nu am reușit a cerne
Niciun alt „leu”, am eu prea multe legi?

Oare sunt eu așa pretențioasă
De nu pot glasul să-i înlocuiesc?
Sunt doar un om, n-am pretins că-s frumoasă,
Iar timpul trece, eu îmbătrânesc.

Zilnic îmi frâng în pumni nefericirea,
De ziduri mă lovesc neîncetat,
În lumea asta a murit iubirea
Sau numai eu din lume am plecat?

Nu pot să cred, nu i-am ucis sărutul,
Nici lanțuri gleznelor n-am vrut a-i pune,
Dar lacrima mi-a umplut așternutul,
Și doar de el, versul meu vreau să sune.

 

Nu-i de ajuns


Am încercat seară de seară
să-mi îngrădesc gândul
cu cioburi de stele.
mi-au luat foc visele
și luminat nopțile.
.
Am hotărât să-mi  despletesc
visele pe umerii munților,
în timp ce zorii-mi pictau chipul tău
în iarba înrourată
catifelându-mi călcâiul.
.
Am depus la picioarele dorului
stânci, lacrimi și miere
de pe buzele încleștate
ale amintirilor în care domneai
numai tu, regele viselor mele.
.
Am sfâșiat apusul
cu ghearele înmuiate
în flăcările soarelui
și-am îngenunchiat înaintea lunii
ce urma să-și împartă visele
în frumoase și neîmplinite.
.
Am sperat că te voi uita,
m-am resemnat
știind că nu e de ajuns
să-i pui inimii ochelari
de soare la răsărit de lună.
.

O primă zi


 .
E-aşa cum nu mai ştiu nici cum se cheamă,
un alb divin, înveşmântat în auriu,
o primă zi, care încet aclamă:
„mă iartă până nu e prea târziu!”
 .
E-aşa cum vreau să se înfăşoare gândul
neprihănit de-un vis uitat pe geană,
e prima zi, de-acum ţi-a venit rândul
să-mi pui ciorchini de versuri peste rană.
 .

Neînţeles descântec


Cum să-nţelegi poetul când el din jar mănâncă,
din jar se-adapă, zilnic, în flăcări se-ntregeşte,
din lacrima de lună el curge ca o stâncă…
cum să-nţelegi poetul, când plânge şi-nfloreşte?

Cum să-nţelegi poetul când lacrima lui arde
tot ce adună ura, tot ceea ce umbreşte,
visează dimineaţa în doruri miliarde,
cum să-nţelegi poetul când plânge şi zâmbeşte?

Cum să-nţelegi poemul când, n-ai citit poetul,
n-ai descifrat ideea istorisirii lui,
cum să-nţelegi iubirea când nu ştii alfabetul
înlăcrimat în piatră de pana dorului?

Cum să-nţelegi poetul când şoapta lui răcneşte
înveşmântată-n valuri de lespede tăcută
cum să-nţelegi poetul când moare şi zâmbeşte
iar sufletul îi cântă într-o necunoscută?

Neînţeles descântec cu lacrimi şlefuit,
poetul se citeşte când lumea se întreabă,
cum să-nţelegi poetul, când versul s-a sfârşit,
iar el se iscăleşte pe nori, ca pe-o podoabă.

De când te iubesc


Doar de când te iubesc
versu-mi curge-n izvor,
nopţile se unesc
pe-un tril ameţitor.

Doar de când te ador
zorii-mi sunt mai senini,
stelele nu mai vor
să-mi ofere ciulini.

Doar de când te-am aflat
şi-mi dai viaţă-n deşert,
te iubesc neîncetat…
sentimentul e cert.

Invită-mă la o cafea!


Invită-mă la o cafea, diseară
şi… îndulceşte-o, dacă este cazul,
cu lacrima ce-am strâns-o-n călimară,
să nu-mi mai ardă viaţa şi obrazul.

Te-aştept, la masa noastră, să-mi pui lapte
în lacrimile repezi, ce-au durut
aşa de mult, încât, nu mai am noapte
ci zile înşiruite-n aşternut.

Invită-mă, pe bancă-n parc, să-mi scuturi
petale albe de sidef pe tâmple,
să-mi desluşeşti iubirea din adâncuri,
în vis să n-o mai laşi să se întâmple.

Să opreşti timpu-n loc pentru-o secundă,
o zi, o viaţă sau o veşnicie,
realizând că versul meu inundă,
iar tu-l loveşti, din pură gelozie.

Invită-mă la o cafea, şi-n minte
ascunde gândul-n care mă loveşti,
preţ de o clipă… doar o rugăminte
mai am… să uiţi că mă iubeşti…!