Publicat în Dana Pătraşcu

Pe linia vieții


Păzeam ușa clipelor,
întredeschisă,
am țuguiat buzele și-am intrat
pe sub ea
cu un zâmbet.

.

Soneria mi-a astupat urechile
cu frunzele toamnei ce urma
să vină din rărunchiurile
verilor sfrijite, crăpate.

Pragul s-a încăpățânat
să adoarmă
și-a lăsat miezul nopții
să se strecoare
din căușul palmei
pe linia vieții.

Un singur fir de ață
se mai roagă de cer
să lase stelele exact în același loc,
să mă păzească.

Reclame
Publicat în Dana Pătraşcu

În ultimii cinci ani


Tu ce-ai făcut în ultimii cinci ani?
Eu am iubit, cum n-am să-ți pot răspunde,
așa cum arde frunza sub castani
când toamna crudă versul îmi pătrunde,

cum n-am să mai iubesc cinci vieți de-acum,
nici n-aș putea improviza în grabă,
de cinci ani ard, mă sting, renasc din scrum
și mă strecor printre cei ce mă-ntreabă.

Tu ce-ai făcut în ultimii cinci ani?
Eu am purtat în piept nevătămată,
iubirea, ignorând contemporani
ce n-au simțit întregul niciodată.

Publicat în Dana Pătraşcu

Prin fața orbilor


N-am să mai scriu că-mi este dor de tine
te-ai risipi silabisindu-mi slova
și mi-ai zdrobi pe culmile alpine
lacătul nopții, despletindu-i roba.
         .
N-am să-ți mai scriu, de tine-i scris discursul
ce-n mine curge, pentru-o dimineață
în care viața își urmează cursul
prin stânci  abrupte și sloiuri de gheață.
.
N-am să-ți mai scriu, am să te port de-a pururi,
inegalabilă, nemăsurată,
să-mi amintesc că ne-am născut să fluturi
prin fața orbilor, iubirea nestemată.
.
Publicat în Dana Pătraşcu

Micul dejun ( fragment din… capitolul 1)


Aerul de munte, pe care niciodată nu l-a agreat, aproape o izbi în față și pașii i se îngreunară. Câinele cunoștea drumul spre parc, spre casă însă…
Auzi un glas cristalin de copil și trase cu putere de zgardă. Se chinui să-l țină cu toată puterea de care dispunea la aceea oră, după o noapte de nesomn. Angus, care nu suporta nici copiii și nici animalele domestice, rupse zgarda și… Într-o fracțiune de secundă îl prinse de gât și-i puse cureaua, așa cum era, “ruptă”.
– Hai acasă! Nu mă mai necăji și tu… hai, te rog, hai!…
Îngrozită de ceea ce s-ar fi putut întâmpla, îl luă mai mult cu forța și reuși să-l îndrepte pe aleea din fața casei. O altă victorie. Totuși tremura…
În timp ce căuta cheia prin buzunare observă frunzele uscate, aduse de vânt și se întrebă cât timp îi poate lua să le strângă dar, asta, bineînțeles după ce servea micul dejun.
Intră în casă, eliberă animalul din legătura făcută ad-hoc, se spălă pe mâini și merse în camera bătrânei.
Era trează. O aștepta. Apăsă pe butoane și-i lăsă patul jos, în așa fel încât să o poată ridica. Îi arătă un maieu alb cu broderie pe piept (știind că nu i-ar fi plăcut unul simplu), un pulover verde, o pereche de pantaloni gri și o eșarfă. Bătrâna încuviință din cap îngânând ceva pe limba ei. Ce bine era dacă, ar fi fost mulțumită în fiecare dimineață de hainele pe care i le alegea… O dezbrăcă ușor, îi puse halatul de baie și o ridică, nu înainte de a-i pune frâna la cărucior. De milă, îi dădu papucii ei, până la baie și înapoi. Bătrâna era foarte încântată de acest gest al ei. Ea chiar nu înțelegea de ce nu exista și o asemenea pereche de papuci, pe care să-i poarte femeia la care era, de la pat până la cabina de duș.
Gura îi turuia mereu în timp ce-i făcea toaleta, vrute și nevrute, în ambele limbi, pe un ton jucăuș, atât cât să nu-și dea seama bătrâna cât de teamă îi era ca nu cumva să i se facă rău în timpul dușului. La vârsta ei… orice clipă putea fi… ultima. Îi dădu cu gel pe tot corpul, apoi o clăti și o scoase din cabină,o aduse înapoi în dormitor, o întinse pe pat, cu halatul de baie, încă zece minute. În timp ce strânse hainele și le aruncă pe scara ce ducea la subsol (unde era mașina de spălat și de unde i se păruse că vine caracatița cu o noapte înainte).        Duse și pampers-ul la gunoi și se întoarse să o ridice. De această dată pentru micul dejun. Era deja ora nouă și jumătate iar la ora zece trebuia să fie gata. O îmbrăcă, o încălță și o duse din nou la baie unde, o pieptănă, îi dădu cu fixativ, cu cremă pentru firele rebele, îi spălă proteza (în timp ce maman se spăla pe dinții de jos) și o dădu cu un pic de ruj.
Îi spuse bătrânei să stea pe loc și o zbughi pe ușa toaletei. Uitase mărgelele. I le aduse, îi șterse un pic ochelarii și o scoase pe bătrână pe hol. O lăsă singură să-și împingă căruciorul și fugi să deschidă ușa de la camera de zi. Victorioasă, așeză bunica pe perna de pe fotoliul din mijloc și dădu să plece în bucătărie pentru a pregăti omleta.
În clipa când ajunse la draperie, soneria își aruncă harponul după urechile ei, cu aceleași sunete infernale pe care le folosea de obicei.
– Fac pipi!… zise bătrâna.
Se întoarse, o ridică iar, o ajută să pună mâinile pe cărucior și îi deschise ușa (pe care de-abia intrase cu două minute mai devreme).
…Și ce mult mai era până seara…

Publicat în Dana Pătraşcu

Perfect


.
Am citit o carte
despre chipul perfect,
scrisă de un analfabet
care glăsuia
cuvinte fără sens,
fără miez,
fără ramuri şi
fără duh.
.
am citit-o numai aşa,
să dau paginile,
una câte una,
să le tocesc,
rotunjindu-i cifrele
care-i numerotau zilele
pe scoarţa copacului
din care fusese născută.
.
am citit-o numai
pentru că nimeni nu mai visa,
nimeni nu adormea cu o carte în mână,
nimeni nu mai rupea paginile unui roman
pentru a face cornete din hârtie bătrână.
.
toţi scriau cu palmele îngheţate
adunându-şi răsuflarea în căuşul lor
sperând că vor fi citiţi de orbi
şi înţeleşi de roboţi.
.
toţi visau că citesc
a goană nebună,
îndepărtând scoarţa de pe lacrimi,
desluşind adevăratul
chip perfecţionat de timp.

Publicat în Dana Pătraşcu

Pumnalul morţii


Ce sentiment ciudat, inexplicabil…,
Să simţi că orice-ai face… e-n zadar,
Să ai de toate, să nu fi capabil
Să ştergi pumnalul ei din calendar…?!?
*
Al morţii voal mi-ntunecă privirea,
În lacrimi rătăcesc ca un nebun
Ce n-a gustat în viaţa lui iubirea,
E prea târziu şi nu am cui s-o spun.

Ne împăunăm cu sute de  perdele,
Ne cocoţăm pe ziduri mai mereu,
Ne vopsim sufletul în acuarele
Uitând ades c-avem un Dumnezeu.

El din grădina lui îşi pune-n glastră
Tot ce doreşte, fără-a întreba
Neputincioşii ce zac la fereastră
Realizând că nu au ce salva.

Publicat în Dana Pătraşcu

Contur


Am pus sub noapte perna ferecată
cu stele, înroşită la refuz,
mi-am făcut rondul, alb, ca altădată
şi mi-am permis să fac, de vise verzi, abuz.
*
Am tălmăcit, sub stânci, o lume rece
în care să m-adăpostesc, de lut, cândva,
atunci când piatra prin izvor va trece
şi ochii tăi mă vor elibera.

*

Nu voi mai știi pe care drum să caut
izvoarele bătute de pietriş,
nu pot lăsa să plângă, un alt flaut
pe umeri goi, avizi de tine, clipocind pieziş.

*

Cu luna am făcut contract pe viaţă,
să-mi dăruiască, fără drept de-apel,
un fir de stea, zdrobit, uitat de gheaţă,
să-l tai felii, cercel după cercel.

*

Cu soarele nu mă mai joc de-o vreme,
nici el nu vrea să-mi lase cerul sur,
cu nori răzleţi, dansând fără probleme,
să te aştept, să-mi dai din nou contur.

*