Azi codrul nu mai este

azi nicio căprioară
nu vine la izvor,
nici când se face seară.
nici când se-neacă-n dor.

azi nu mai poți ucide
cum ucideai odată
azi moartea se divide
la viața nepurtată.

seceta nu mai cheamă
pe nimeni la izvor,
nici setea n-are teamă
că apa are clor.

azi tații n-au puterea
de-a face semn discret,
pentru-a păstra tăcerea
răpită prin decret.

azi ne ucidem frații,
părinții și vecinii
și pentru decorații
ne mușcăm ca și câinii...

azi codrul nu mai este,
versul nu mai pătrunde,
pădurea-i o poveste
ce-n vreascuri se ascunde.

azi codrul nu mai are
nici leagăn, nici poveste,
nici pași  de căprioare,
azi codrul nu mai este.

azi nicio căprioară
nu moare împușcată,
azi nu mai avem țară,
nici Labiș n-are tată.

Te iubesc așa de mult!

Te-am dezbrăcat ușor, ușor, ca pe un prunc,
să nu cumva să-mi simți pofta enormă
pe care-o stăpâneam cu greu, să nu arunc
nicio privire-n părți, spre-o altă formă.

Aroma ta-mi pusese stăpânire
pe ochii mei, pe gura-mi pofticioasă,
un sentiment inexplicabil de iubire
se așternea mistuitor prin casă.

Dușmanul meu, dușmanul nostru, poate
în doar câteva clipe să-ți topească
trupul catifelat, iar limba mea să-noate,
să-ți guste sufletul, să-nnebunească...

Un strop de ciocolată-n vârf ți-aș pune
și totu-ar fi perfect, fără egal,
mi-ai fi tot ce-mi doresc, nu am cui spune
ce gust perfect, catifelat, regal...

Cu vârful limbii să te-ating sălbatic
simțind că-mi dai putere să trăiesc,
prin minte-mi trece-un gând ușor cromatic
și ți-aș rosti într-una... te iubesc!

Dar nu am timp, e mult prea cald afară,
iar eu nu pot, nu pot să mă opresc,
te-nghit, zâmbesc și te gust iară,
și simt că parcă, parcă mă topesc...

Mâine-am să merg să iau altă cutie,
chiar dacă pun, din nou, ceva pe  mine,
dar cine poate să îmi spună mie
că a mânca înghețată nu e bine?!?