Publicat în Dana Pătraşcu

Un suflet de femeie


Am vrut să-ți fiu odihnă, fir de geană,
să-ți aștern visele pe perne vii,
argintul stelelor fără prihană,
dar m-ai uita în nopțile târzii.

Am vrut să-ți împletesc un cer albastru
din care numai noi să ne-mbătăm
sorbind de-a pururi astru după astru,
dar m-ai uita în zori când fremătăm.

Am vrut să-ți fiu un val neferecabil,
să-mi uiți seninul ochilor instant,
să mă aduni și să mă bei inexplicabil,
dar m-am temut că malul e înalt.

Am vrut să-ți fiu aromă de-orhidee
și aripă de vis necugetat,
dar sunt atât – un suflet de femeie,
care-și dorește veșnic sărutat.

Publicat în Dana Pătraşcu

Am ales zborul


Din zeci, chiar sute de petale
ce-au vrut călcâiul să-mi sărute,
am ales lacrimile-n zale
și mângâierile născute.
 
Am ales zborul peste noapte
dintr-un abis necontrolat,
iubirea zămislită-n fapte
pe un covor imaculat.
 
Din mii de vise nevisate
și rugăminți fără corset
aleg ca lacrimile toate
să le predau la amanet.
 
Alegem zorii fără ceață
și șoapta plină de senin,
trăind să împletim  o viață
fără distanțe sau suspin.
Publicat în Dana Pătraşcu

Îndrăznește!


 

Am îndrăznit să visez
conștientă cât sunt de puternică.
Am învins
învingând teama de prăbușire.
Radiez ca soarele!
În miez de zi…
Am voie?
Simt că sunteți de partea mea…

Zburați cu mine de mână.
Vă pot împrumuta o pereche de aripi.
Totul este să aveți încredere în viață,
lumină, pace, Dumnezeu.
De acum puteți zbura…
nimic nu vă poate sta în cale…
nici măcar eu.

Publicat în Dana Pătraşcu

La picioarele lacrimilor


Spune-mi că vei fi aici când
voi împrumuta în grabă
aripile porumbeilor,
când voi împleti amintirile de ieri
cu cele de mâine și
mă voi topi la pieptul tău
ca un vis.

Spune-mi că n-ai să mă lași
pradă zorilor înghețați,
strivită de singurătate,
înjosită de șinele căilor ferate.

Spune-mi că vom avea
zborul nostru,
scena noastră,
lacrimile noastre
verzi și albe.

Spune-mi că
nu e timpul pierdut,
că mâine
îmi vei descrie zilele
și nopțile care vor urma.

Spune-mi că noi
vom aduce la mal
tot ceea ce s-a rătăcit în larg,
toate iubirile pierdute,
toate lacrimile care-au condimentat
marea și oceanul,
toate stelele care s-au sinucis
aruncându-se în mare
ca mine la picioarele lacrimilor.

Minte-mă pentru prima
și ultima dată,
așa cum eu te mint mereu
că te voi uita,
cândva!

Publicat în Dana Pătraşcu

Dialog


 – Tu ce mai faci? Cum te descurci cu viața?
Eu o împart cum mă pricep mai bine,
deși n-am reușit să-nlătur ceața
de când pășesc prin lume fără tine.

Am încercat să zburd cu-altă aripă,
am încercat să te ascund în ger,
n-am reușit s-o fac, în nicio clipă,
ești tot aici, în sufletu-mi stingher.

– Cum poți clipi fără să-mi simți privirea?
Eu pot s-o fac silabisindu-mi Iadul,
te port aici, clădindu-mi nemurirea
și te alung mereu, dar nu rup gardul.

– Tu ce mai zici? Cu cine-ți mai pierzi timpul?
Eu mă ascund sub vreascuri de verdeață,
mă liniștesc pictându-mi anotimpul
cu frunze ruginite-n siguranță.

– Cum poți lipsi din singura mea viață
atât de mult, încât nu mai pot duce
nici lacrimă, nici dor, nicio… speranță?!?
Nu crezi că e prea grea așa o cruce?

Am încercat să îmi opresc apusul
cu zori pictați din raze aurii,
dar nimeni nu-i ca tine… ești opusul
nimicului… și-am să te-aștept să vii.