Am…


mers înainte
oricât de înalt mi-a fost muntele
aruncat înaintea mea,
oricât de mari au fost stropii
ploilor reci,
oricât de albe
au fost cearceafurile,
scrobite cu dinții fiarelor,

am
ridicat ochii și-am pășit
deplin încrezătoare,
am adus zâmbetul înapoi
pierdut în largul mărilor
am răscolit în peștera
nedreptăților
și-am ascuns durerea
în adâncuri.

am
asistat la tot ceea ce visam,
la tot ceea ce atingeam,
la tot ce mă ținea pe loc
și încerca să mă amăgească.

am
ceea ce mulți își doresc
și nu vor putea avea niciodată
oricât de multe moșteniri au primit,
oricât de multe drumuri au bătut,
nu vor atinge niciodată speranțe mele
cu lacrimile.

am
convocat norii
la ședință
și-am adunat lacrimile cerului
în palmele implorând iertare,
am deslușit veșmintele clipelor neînțelese
și-am șoptit AMIN adunându-mi degetele
a avuție.

am
un Tată, un fiu și un Duh Sfânt
care-mi vor ști mereu durerea.

În spatele meu


Uneori te aștept
ca și când am dormit
doar o noapte – coșmar,
doar o clipă de ger,
doar o zi de furtuni,
doar o lacrimă-n gând…
ca și când ai plecat
peste munți și câmpii
adineauri… din piept
șoapta mi-ai denumit,
peste gustul amar,
din cuvântul de fier,
într-o noapte de luni
m-am trezit lăcrimând
peste-un dor dezbrăcat
adunând utopii.

.
Uneori simt că ești
unde nu m-am uitat,
unde n-aș fi crezut,
nici nu ai avea loc,
totuși zorile-mi spun,
c-am dormit de ajuns,
că-i târziu să despic
nodul fin… gordian,
să te-aud cum zâmbești
într-un stil argintat
cum nu am mai văzut,
deși lacrimi de foc
mă izbesc și supun,
uneori stai ascuns
într-un hohot pitic
înger plâns de pian…

E ziua mamei mele


Originally posted on Stropi din sufletul meu:



E ziua mamei mele, nu-s singură pe lume,
Deşi prin clipe grele trec mereu, fără glume,
Făr-un zâmbet măcar, fără vreo alinare…
Viaţă cu gust amar, fără de loc sub soare…
Am auzind odată… cred că am şi citit:
„Ai mamă, ai şi tată? Eşti cel mai fericit!”
„Părinţii şi copiii nu ai cum să-ţi alegi”…
Chiar dacă pe-astă lume eşti sortit să culegi
Doar lacrimi şi suspine, necazuri cu lopata,
„Nu te baza pe nimeni, nu eşti fata lui tata!”
Asta mi-a fost lozinca, cu ea-n gând am crescut,
Am fost lovită veşnic, chiar de când m-am născut.
Ştiu, ştiu că nu-s pe lumea aceasta – unicat,
Nici n-am pretins vreodată, nici când m-am înecat
În lacrimi fără margini, în valuri de furtună…
Unicat pentru mine… este doar blânda Lună,
Doar Soarele pe cer şi Bunul Dumnezeu.
Nu-s „unică”, o ştiu, şi-am ştiut-o mereu,
Am fost bărbată-n viaţă, a…

View original 342 more words

Înveșmântată-n sărutări


Răsfir clipele-n palmă
încercând să înțeleg totul,
iert pentru liniștea nopților mele
catifelele spinoase,
hrănesc cu zâmbete înlăcrimate,
smulse dintre bătăile inimii
cu freamătul versului meu
lunecând printre stânci
vopsite în culori palide
să n-am vreme a mă plânge
de flăcările stropite de ea
cu petrol.

Ard învolburată-n serile de taină
irosindu-mi clipele așteptărilor
înșirate pe ață
ca o primăvară pusă să-și lepede petalele
din dor de fructe.

Plâng alinată de amintirile noastre,
dorm legănată de visele tale,
înmulțesc vinul  cu încă un strop
din sufletul meu
și surâd chemându-te încă odată,
la infinit.

De acum înainte
te voi păstra în lacrimă,
să-mi mângâi retina
seară de seară,
să-mi adaugi vise fierbinți
noapte de noapte,
înveșmântându-mă  în sărutări.

Iremediabil


Când eram copil alergam
cu genunchii sfâșiați de pietriș,
ierburi, vise și
razele soarelui pe creștetul capului.

Îmi curgeau gândurile
din buzunarele găurite
în colțuri de cer.

Când eram copil
lacrimile-mi miroseau a lună
și nopțile-mi cântau a stele,
șoapta-mi dezmembra labirintul
construit pe secundele viselor
irealizabile.

Acum, când pletele-mi curg
printre versuri,
lacrimile-mi seceră chipul,
lespezile-mi răstoarnă apusul
cu susul în jos,

Crengile toamnelor
îmi întemnițează trupul,
culorile nopților devin tot mai sărace.

Cu pieptul împietrit de tine,
printre nămeți ce nu mai prididesc
să-și despletească noaptea cu cruzime
pășesc alene fără să clipesc.

Sufletul, hărăzit ție
îmi zbiară ca o fiară
și te așteaptă luptând cu demonii
ce nu-mi dau pace,

Își sfâșie pieptul,
întrebă inima
de ce nu mai sunt copil,
să nu te cunosc,
să nu contezi mai mult decât
toți la un loc.

Acum nici măcar nu te strig
pentru că m-auzi
oricum
iremediabil labirintul
brațelor tale mă hrănesc
colorându-mi viața.

Ce bine că nu


Ce fericit poți respira
și ce adânc te poți odihni
deoarece nu m-ai cunoscut,
în luna mai.

Pentru că nu ți-ai măsurat pașii
cu ai mei pe potecile
asfaltate cu lacrimi.

Ce bine că nu mi-ai zărit chipul
în timp ce mă priveai,
ți-ai fi amintit că exist
în fiecare clipă,
ca și mine
și ai fi suspinat.

Ce bucurie se poate picta
pe chipul tău împietrit
de lacrimile ce-mi brăzdau obrajii
așteptându-te.

Ce bine că nu
se pot întoarce acele clipe,
mi-ar fi ars sufletul
pârjolit
anunțând cod multicolor de furtună.

Fără niciun motiv


Dor brațele de-atâta depărtare,
de-atâta uitare lacrimile-mi plâng
a sloiuri de gheață,
așteptările îmi pun freamătul pe foc
și șoptesc… am obosit…

Frâng privirea în sute de bucăți
de cuvinte nerostite,
irosite pe tăceri ascuțite
ce rănesc străveziu nedeșlușitul
țipăt zadarnic
într-o cascadă de gânduri,
gânduri asurzitoare.

Oare cu ce-au plătit unii iubirea
pe care nu o merită
ci doar o simt, o trăiesc
și nici măcar nu o iau în seamă,
cu ce, cu câți arginți
moșteniți din rărunchi…?!?

Până mai ieri oblojeam gândurile
cu fulgi de mătase și plasturi de zăpadă
uniformă
în timp ce lacrimile îmi cădeau concave
pe piept.

Răcnesc istovită
pășind pe cărările îmbâcsite de dor,
deslușesc neiubirea,
nesărutul, neuitarea,
dezgolirea îmbrățișării,
smoala nesiguranței,
neavântul… gustul inert al lacrimilor seci,
tăcerea strigătoare la cer
vestind metalele ruginite
în zadar.

Trăiește-mă cu jale
și ucide-mă cu sete
renunțând la tot ce poate însemna vis,
la tot ce nu am putut atinge
și nici nu am reușit să aștern pe zăpadă
cu slovele-mi lăcrimânde.

Sângerează-mi clipele
inundându-mi trupul cu clocotul
versurilor mele,
despletindu-mi ochii peste crestele
ideilor străpunse de săgețile
ochilor tăi.

Desmoștenește-mă, te implor!
Ia-mi aroma de ceai verde cu tine
și pune-mi mâinile pe soare,
poate așa voi vedea răsăritul
apunându-ți în palme
șoptind… la infinit
-te iubesc, fără niciun motiv-.