Mai există: "noi"?

opicaturadesuflet:

Despre “noi” ce-aş putea spune?
“Noi”, am fost cândva iubiţi,
Ne hrăneam cu-afecţiune,
Ne numeam “îndrăgostiţi”.
Ne urcam pe culmi alpine,
Într-un “noi”, viu, unitar.
Clipa când “tu” şi cu “mine”
S-a oprit la minutar,
N-a găsit forţa să spele
Amintirea unei ploi,
Iar pe paginile mele
“Tu” şi “eu”, au rămas “noi”.
“Noi” există, n-a murit!
Nu s-a şters din calendare!
Dacă nu eşti lămurit,
Striveşte-mă cu uitare!
Loveşte-mă cu tăcere,
Cu-o stâncă, c-un bolovan
Inundă-mă în durere…
Şi… revin-o peste-un an,
Într-o zi întunecată,
Într-o zi plină de ploi…
Întreabă-mă înc-odată:
“Oare mai există: “noi”?

Originally posted on Stropi din sufletul meu:

Despre “noi” ce-aş putea spune?
“Noi”, am fost cândva iubiţi,
Ne hrăneam cu-afecţiune,
Ne numeam “îndrăgostiţi”.
Ne urcam pe culmi alpine,
Într-un “noi”, viu, unitar.
Clipa când “tu” şi cu “mine”
S-a oprit la minutar,
N-a găsit forţa să spele
Amintirea unei ploi,
Iar pe paginile mele
“Tu” şi “eu”, au rămas “noi”.
“Noi” există, n-a murit!
Nu s-a şters din calendare!
Dacă nu eşti lămurit,
Striveşte-mă cu uitare!
Loveşte-mă cu tăcere,
Cu-o stâncă, c-un bolovan
Inundă-mă în durere…
Şi… revin-o peste-un an,
Într-o zi întunecată,
Într-o zi plină de ploi…
Întreabă-mă înc-odată:
“Oare mai există: “noi”?

View original

sângerând fir cu fir

 

Sparge geamul, te rog,

și privește-n blestem,

fără cioburi zălog,

să m-auzi când te chem,

.

nu lăsa visul prins

între-acele făpturi

care nu m-au distins

printre dărâmături.

.

nu-mi e lumea de unt,

nu-mi e poftă de ceai,

nu mai știu cine sunt,

nu mai știi ce să-mi dai…

.

nu mai vreau să-mi oferi

cer pictat de poeți,

nici nu-i cazul să-mi ceri

cerceluși, epoleți…

.

nu mai vreau să visez

numai flori la zenit,

să mă încătușez

pentru ce n-am greșit.

.

nu-mi e dor să-nfloresc

de la cer la pământ,

să învăț să cerșesc

pentru cei ce nu sunt.

 .

mi-e lumina de orb,

într-o singură zi.

dintr-o pagină sorb

sensul clipelor vii,

.

mi-au pus lacăte-n gând

aripi smulse de nori,

m-am trezit alinând

stele smulse de zori.

.

cioburi multe lipsesc

din sălbaticul șir,

gleznele-mi desfrunzesc

sângerând fir cu fir.

 .

În ultimii cinci ani

Tu ce-ai făcut în ultimii cinci ani?
Eu am iubit, cum n-am să-ți pot răspunde,
așa cum arde frunza sub castani
când toamna crudă versul îmi pătrunde,

cum n-am să mai iubesc cinci vieți de-acum,
nici n-aș putea improviza în grabă,
de cinci ani ard, mă sting, renasc din scrum
și mă strecor printre cei ce mă-ntreabă.

Tu ce-ai făcut în ultimii cinci ani?
Eu am purtat în piept nevătămată,
iubirea, ignorând contemporani
ce n-au simțit întregul niciodată.

Poem fără tine

Tu nu ai auzit că
se poartă demachiantu-n buzunare?
Cangurii… trec pe stradă
fluierând a pagubă,
a pustiu,
și a vise coapte pe plită,
în țest,
la gura soarelui răsare.

Adorm din greșeală pe câmp
și înfloresc cu gândul la tine
și numai la tine,
din patru în patru clipe
de parcă sfertul academic
ar avea un an.

Mă trezești cu aceleași cuvinte
țintuite într-un șir de tăceri,
mângâindu-mă pe frunte
cu sufletu-ți cerșetor de vers.

Te iubesc la fel ca și ieri
când eram mai fragezi cu o viață,
mai limpezi cu un sărut
și mai goi cu un apus.

Un sfert de cer se cutremură de ciudă,
auzindu-mă.
Un altul se adapă cu lacrimile mele,
în timp ce se cultivă cel de-al trei-lea
cu semințele stelelor ce ne vor lumina
întregul.

Te iubesc, ca și când
nu mai am ce întinde pe pâine,
pe vers, pe întuneric, pe lumină,
să nu mă orbească și pe mine
amuțindu-mi viscolul zilelor
fără tine.

Te iubesc, cutremurându-mă de dor,
din zi până-n noapte,
și dintr-o noapte în cealaltă
pierzându-mă între pereții depărtărilor
mă strivesc sub gânduri
devenind poem.

Două diplome… una acum doi ani, alta anul acesta

Prin fața orbilor

N-am să mai scriu că-mi este dor de tine
te-ai risipi silabisindu-mi slova
și mi-ai zdrobi pe culmile alpine
lacătul nopții, despletindu-i roba.

.

N-am să-ți mai scriu, de tine-i scris discursul
ce-n mine curge, pentru-o dimineață
în care viața își urmează cursul
prin stânci  abrupte și sloiuri de gheață.

.

N-am să-ți mai scriu, am să te port de-a pururi,

inegalabilă, nemăsurată,

să-mi amintesc că ne-am născut să fluturi

prin fața orbilor, iubirea nestemată.

Un alt concurs câștigat

Pentru cei ce nu au timp, mă vor găsi pe pagina nr 3, locul 115, cu nota 8.