ne transformăm în noapte pustie și hidoasă, ne smulgem veșnicia din inimă și casă. ne purtăm cu mândrie pe umeri - indolența pășind prin suburbie la braț cu inocența. ne biciuim speranța cu zâmbetul pe buze, definind cutezanța industriei confuze. ne furișăm pe coate mimând ades iubirea deși nu se mai poate s-atingem nemurirea. ucidem fără număr și fără de regret tot ce-am purtat pe umăr și tot ce-am strâns la piept. ne punem lacăt gurii și șlefuim ciurucuri, cu haina grea a urii anunțând începuturi. îngropăm dezrobirea încununând pios prostia și plăcerea de-a gândi odios. ne croim drum spre Iaduri fără pic de regret, ascunși de noi sub falduri redefinim portret, din lacrimile Lunii să nu se mai hrănească nici taina rugăciunii, nici pavăza Cerească. îngăduim păcate, îngăduim blesteme, urlând c-avem dreptate, n-avem de ce ne teme. greșim fără putința de-a mai da înapoi pacea și biruința timpului dintre noi.
nu plec, dar
mulţi m-au mai iubit în viaţă, mulţi și astăzi mă iubesc ca pe-o pată de verdeaţă în desertul ars, grotesc. mulţi m-au ridicat pe... schele, mulţi și astăzi mai pretind că-ntre versurile mele se-odihnesc mereu... citind. mulţi m-au judecat în lipsă, au scornit fapte, cuvinte, să m-ascundă sub eclipsă fiind siguri că n-am minte. și mai multi vor fi cei care îmi vor vizita mormântul și susţine sus și tare că ei mi-au iubit... cuvântul. dar eu știu... că-n ei iubirea n-a făcut nicicând popas, nu mă pierd ușor cu firea, nu plec, dar nici n-am rămas.
Candva
am fost cândva o boabă de-ntuneric din răsărit și până la apus, mi se spunea că totul e feeric, dar acel tot din lumea mea s-a dus. am fost cândva un hohot plin de viață, dansam, cântam și mă lăsam iubită în lumea-n care-n orice dimineață eram, dar nu știam că-s fericită. am fost și eu, ca orice om, o fiară care-si dorea toți sacii plini cu aur, dar am realizat c-orice comoară este păzită bine de-un balaur. am fost cândva, acum sunt doar o stâncă pe care niciun uragan n-o mai izbește, și-oricât ar fi o apă de adâncă să mă acopere nu reușește.
Am vrut și eu
Am vrut să-mi pun tăcerile pe pernă și-n lacrimi calde să le înfășor, dar m-a izbit din spate o cisternă cu munți de ger și hohote de dor. Am vrut s-adun în trupul meu zidirea cu care noaptea mă visa plângând, să deslușesc din pagini răstignirea și să-mi implor iertarea suspinând. Am vrut și eu să fiu ca orice suflet înconjurat de zâmbet în furtuni, să mă strecor din nopțile cu urlet, dar am luptat între dimensiuni. Am vrut să las la poartă toată zgura și să pășesc prin ceață, fără stres, însă durerea-mi încleștase gura și am tăcut, chiar de n-ai înțeles. Am vrut să uit că mi-am pierdut dorința de a păși cu pieptul plin de sânge, dar de sub pat, a ieșit biruința și mi-a șoptit: "nimic nu te va-nvinge!"
de acum… 2021
anul ăsta-am dat, mai frate, bucate, pe săturate, și în dreapta, și în față, din noapte, în dimineață din zori până-n miez de noapte, am dat fructe cât mai coapte, mai dulci și mai aurii, dar la anu' ce-o veni nu mai dau din munca mea nici măcar de-o acadea celor care mă iubesc numai când le dăruiesc. de acum... fac pe nebunu' e 2021 și la fel am să iubesc, dar n-am să mai dăruiesc decât iubire curată cum n-ați primit niciodată, fină, caldă, dulce, pură, iubire de Picătură care de acum învăță să se trezească la viață, fiindcă nu mai e la modă să iubești, să primești sodă.
chiar dacă am sau nu bani, de azi urez: La multi ani!
