Cobaii planetei din noi


Am auzit că se moare,
am auzit că te-ar duce
încet ca pe-o lumânare,
cu dricul, dar fără de cruce.

Ei spun că ar fi izoletă,
eu spun că e doar un sicriu,
o lacrimă în eprubetă,
și totuși nu e prea târziu.

Din noi unii scapă cu bine,
din noi alții merg la Iisus,
murim să-nviem cu puține
și multe sunt încă de spus.

Am auzit că se poate
să trecem prin Cer și apoi
să fim un întreg peste toate,
deși ne ucidem în doi.

Ei spun că vom fi sănătoși
dacă vom lăsa să alerge
dușmanul cu ochii hidoși,
Covidul cel fără de lege.

Dușmanul cel crud, nevăzut,
cel care ucide pe glob,
cel care din noi s-a născut
și nicicând nu ne va fi rob.

Covidul cel nou, fără milă,
cel ce va rămâne în toți,
ne va transforma într-o filă
pe care va scrie :”roboți”.

Roboți cu miros de tămâie,
cu ceară fierbinte-n obraz,
suspine din Cer în călcâie
și nopți țintuite-n grumaz..

Vom fi mai puternici, se spune,
vom fi mai „trecuți prin război”,
simțind cum Covidul compune
cobaii planetei din noi.

Nu-i Corona vinovată


Mă simt strivită de cuvinte,
îngenunchiată-n lacrimi mii,
simt că nu pot păși-nainte
printre atâtea „jucării”.

E timpul să-mi deschid hăinuța,
să mă arunc în ai mei nori,
să dăruiesc cu lingurița,
golită de atâtea ori.

Mi-am pus tăcerea să vă spună
că este timpul potrivit
să faceți câte-o faptă bună,
ați râs și nu m-ați auzit.

Mi-am trimis fiul înainte
cu-n singur „Nu”, neînsemnat,
pentru voi toți, printre morminte,
ați zâmbit și n-ați remarcat.

V-am descris tot, de-a fir a păr,
pe înțelesul tuturor,
să iubiți purul adevăr,
ați ales sacul plin cu dor.

Mult mai aproape-a fost de voi
minciuna dulce și pufoasă,
sub ambalaj firav, de soi,
n-ați văzut cât e de hidoasă.

V-am oferit seninul, roua,
Crinul regal, macul firav,
ați ales varianta-a doua
pentru un viitor mai grav.

V-am dăruit șoapta divină
în adierile de vânt
legănând frunza-n carantină,
v-ați întrebat Eu cine sunt.

V-am oferit izvor de viață
cu fiecare vis atins,
ați ales drum fără speranță
alungând Cerul necuprins.

Ați adunat praful grămadă
să-l risipiți în zile negre
când nimeni n-are timp să vadă
care sunt clipele integre.

Ați distrus tot cu libertatea
pe care-n lacrimi de coșmar
și-au câștigat morții dreptatea
pe care ați primit-o în dar.

Ați ridicat la rang de geniu
prostia, cea fără de leac,
ați dospit dorul în mileniu
și lacrima fierbinte-n veac.

Ați dat lumina la o parte
cu nopțile lovind în mine,
și-ați ignorat fila din carte,
alegând pâinea cu suspine.

V-am ridicat până la Soare
flăcări pe care nu le-ați stins,
v-am împărțit egal o mare,
n-ați văzut că-s de neînvins.

Deschide-ți ochii, orbilor,
acum, când frica-n voi domnește
să zăriți Cerul Iertător
și pe Cel care vă hrănește!

Lăsați la ușă toată ura
cu care singuri v-ați distrus!
Rugați-vă, cât aveți gura,
genunchi și palme, la Iisus!

Nu mai e timp pentru-ntrebare,
nu mai e timp pentru răspuns,
roagă-te doar cât poți de tare,
dacă în suflet te-a pătruns!

Când toate-acestea vor fi fost
și Soarele-ți va limpezi
o altă viață, un alt rost,
roagă-te pentru-a doua zi!

Acum când frica-n voi dospește,
când ghiara morții-a prins putere
când Soarele se odihnește,
primăveri nu aveți cui cere.

Acum, când cade ghilotina
lovind așa la întâmplare,
voi întrebați a cui e vina?
E prea târziu! E-n fiecare!

La mulți ani, mamelor fără mamă!



Să-i spui astăzi „La mulți ani!”, mamei care n-are mamă,
n-a avut și niciodată nu v-a cunoaște ce-nseamnă
să ai pachețel la școală și-o sticlă cu apă plată…,
fără dreptul de a cere o batistă parfumată…

Să-i spui astăzi „La mulți ani!”, mamei care-și crește fiii
fără ajutorul mamei, făr-a ști cum cresc copiii
într-o viață fără zâmbet, doar cu ajutor Divin,
să-i urezi senin în suflet și o viață fără chin…

Să-i spui astăzi „La mulți ani!”, mamei ce-a crescut cu lacrimi,
din pruncie, osândită să plătească pentru patimi
pe care nici din greșeală n-a visat să le atingă,
într-o lume-n care viața o îndeamnă să se stingă…

Să-i spui astăzi „La mulți ani”, mamei care și-ar da viața
să cunoască-mbrățișarea unei mame, dimineața
sau în noaptea cea mai caldă, tivită cu mii de stele…
Ar fi ca și când ai cere Cerului visele mele.

Ar fi ca și când povestea nu s-ar mai sfârși nicicând,
și s-ar risipi durerea șoaptelor distruse-n gând.
Să-i spui numai „La mulți ani!”, unei mame fără mamă,
ar fi ca si când ai pune lacrimilor cataramă

Și-ai uita să mergi de-a pururi cu ochii-atingându-ți norii,
ai lupta, fără dorința de-a distruge trecătorii,
să-i spui „La mulți ani!”, ființei ce-a dat fără să primească
este ca și când ai pune inimii mană cerească.

Fii puternică, femeie! nu doar ,”La mulți ani!”, sfios,
e prea săracă urarea, drumul prea primejdios,
fii puternică de-a pururi, atât timp cât mai exiști,
îți urez să-ți fie clipa un vers blând în ochii-ți triști!

Nu mă iubi


Nu mă iubi când vine noaptea
s-alerg prin vise ca prin cer,
nu mă iubi atunci când moartea
s-a costumat în grănicer.

Zadarnic astăzi juri pe viată,
pe moarte, și pe tot ce-a fost,
e deja patru dimineață,
e prea târziu și n-are rost…

Nu mă iubi când numai Luna
îmi poate lumina suspinul,
când mi-e destul sau mi-e totuna
de vei fi tu sau doar veninul.

Ți-am dat la șanse… o grămadă,
și mi-ai promis, și te-am iertat,
te-ai reîntors pe-aceeași stradă,
însă nimic n-ai rezolvat.

Nu mă iubi acum, când zorii
îmi bat în poarta fără glas,
când te confund cu trecătorii
și-ti urez simplu : „Bun rămas!”

E-adevărat c-ar fi fost bine
să mă-ntregești cum e normal,
dar nu mă pot lupta cu tine
să te opresc, ești doar un val.

Nu mă iubi și nu mai spune
că doar din vina mea greșești,
acum când Soarele apune,
e prea târziu să mă iubești.

Doar zece


Când lacrima mi-a spălat chipul,
în sărutări m-ai îmbrăcat,
deși n-aș fi crezut, ești tipul
de suflet blând, nicicând uitat.

Când am pășit prin bezna deasă
cu teama-n suflet, trup și Cer,
tu m-ai convins că sunt acasă
și-au pierit clipele de ger.

Când mi-am dorit cu-nverșunare
pământul să-l deschid, de chin,
m-ai liniștit c-o sărutare
șoptindu-mi că-i un biet destin.

Când ai plecat pentru o toamnă,
un an sau doar o dimineață
mi-ai spus atât: „Frumoasă doamnă,
să nu mă uiți întreaga viață!”

Au trecut zece ani de-atunci
parcă mai ieri spuneai că ție
îți șade bine să te-arunci
la pieptul meu, ca o simbrie…

De la-nălțimea unui vers,
atât cât mi-a fost dat să cresc,
tu-mi vei rămâne Univers,
eu voi trăi să te iubesc!

Iar dacă lumea-mi va propune
în amintiri să te-nvelesc,
cu sufletul sfârșit voi spune
că m-am născut să te iubesc.

Am să te port adânc în mine,
chiar de va fi să mă topesc,
mă voi hrăni cu-n vers de tine
citit cândva și-am să răzbesc.

S-au scurs doar zece ani, se pare,
în suflet te adăpostesc,
și îți implor sfânta iertare
că m-am născut să te iubesc!

N-aș fi crezut că viața poate
să te păstreze ani la rând,
acum însă îti dau dreptate,
te voi purta pe veci în gând.

Clipe pe caldarâm


Uneori pășesc pe scoarța copacilor
să îmi tocesc pașii de ramurile nopților,
să strivesc clipele pe caldarâm
cu călcâiul plin de ţepe,
să nu le mai aud niciodată plângând…
să-mi lecuiesc sufletul
de geamătul serilor
și ghearele coșmarelor.

Mi-aș unge lacrima cu tine,
să o întregesc,
să-i dau puritatea cuvenită,
să o înfășor în cuvintele tale,
mângâierile vântului,
clipocitul apelor,
adierile vântului
și freamătul zorilor.

Alteori aș călca pur și simplu pe nori,
aș ploua cu stele,
aș încetini vântul și
mi-aș rupe sufletul în două părți egale
să nu-i mai simt focul în care îngheață,
nici flăcările de care nu se mai ferește.

Așa cum


​Am vrut să fiu așa cum ceilalți​,
ce m-au rănit o viață-ntreagă,
n-au fost și nu vor fi nicicând.

​Am vrut să-mi legăn copilașii​
așa cum eu… n-am fost vreodată,
dar zilnic îmi plâng îngerașii
plecați în ceruri prea din zori.

Am vrut să-mi păstrez clipa pură,
așa cum mi-a fost dat s-o am,
pe-o melodie… oricare alta,
nu cea râvnită de mulțime,
nici cea uitată lângă geam.

Am vrut să-mi duc această viață
o pâlpâire de moment,
în liniște și sănătate,
așa cum pot, să o aștern.

Am vrut să fiu o primăvară,
să dăruiesc firave flori
celor ce nu au timp de șoaptă
și rătăcesc printre ninsori.

Am vrut s-alin sufletul care
părea lovit de uragan,
și mai târziu să-mi cer iertare
că l-am iubit așa cum nimeni
nu v-a putea să mă-nțeleagă,
că-n suflet încă îl mai am
o viață-ntreagă.

Am vrut să mai visez o dată,
doar o singură dată, și…
mi-am răscolit toate frunzele ruginite
cu care încercam
să-mi pictez interiorul sufletului
pentru un zâmbet răsărit peste noapte.

Am încercat, încă odată,
să îți fac pe plac,
să plec din mine, să uit că sunt,
să mă îmbăt la brațul unui… alt,
am încercat să fiu ca tine,
dar crede-mă,
că nu voi reuși niciodată
să fiu ce-ai fost tu pentru mine.

Așa cum nopțile-mi sunt pustii,
clipele-mi ard fără să le pese,
așa cum nu voi putea vreodată
să te ascund niciunde.

Am vrut să fiu om
și am ajuns dorință,
am vrut să zbor și am căzut în hău,
sufletul mi se zbate-n neputință,
mi-e dor de tine, dar
mi-ai făcut numai rău.

Așa cum noaptea vine nedorită,
cum ziua trece fără de popas,
m-ai făcut să mă simt cea mai iubită,
și ai plecat,
în suflet ai rămas
așa cum nimic nu mai contează,
tu ai fost totul.
Totul e trecut, dar e.
Acum nu mai vreau nimic.