Arzi de nerăbdare să-mi săruți prezentul,
să-mi aduci pe tavă tot ce mi-aș dori,
să-mi pui la picioare Luna cu defectul
ei de-a da lumină cât va străluci.
Arzi pe dinăuntru și pe dinafară
mai ceva ca gerul care m-a cuprins,
mai ceva ca lumea care mă-nconjoară
de când strig în șoaptă: "cu El am învins!"
Vrei s-auzi că timpul n-a schimbat nimic,
de două decenii încă te aștept
ca pe o scrisoare vie într-un plic,
să-ți sărut iar ochii căzuți pe-al meu piept...
Arzi de nerăbdare să m-auzi râzând?
să-mi privești iar chipul strălucind de dor,
să mă iei în brațe, caldă, tremurând
ca odinioară când credeam că zbor?
N-am uitat, fii sigur, n-am uitat să plâng
n-am uitat să-ți caut ochii prin străini,
să îți scriu în noapte versul meu nătâng,
să te port în suflet pășind printre spini.
N-am uitat nici clipa când m-ai luat în brațe
și-ai făcut din mine Zâna din povești,
niciun Zmeu din lume să nu mă înhațe...
și-mi spuneai adesea ce mult mă iubești!
N-am uitat nici noaptea de la malul mării
când pe al tău umăr capu'-mi odihneam,
mă vegheai șoptindu-mi: nu mă da uitării!
N-am uitat, iubire, doar îți promiteam!
N-am uitat nici ziua când mi-ai spus că pleci,
că n-ajungi la mine, că eu sunt prea sus,
când plângeam într-una, tristă pe poteci,
când tu-mi erai totul, și totuși te-ai dus.
Ai găsit acolo bani mulți și averi?
Te-ai întors cu sacul plin cu bunătăți?
N-am uitat, iubire, parcă a fost ieri,
deși astăzi suntem două jumătăți.
EU o jumătate exact cum ai spus,
neîngenunchiată de niciun coșmar,
ajutată veșnic doar ce "Cel de Sus",
am răzbit în viață, dragul meu hoinar.
Sufletul din mine mi-a fost amputat
când mi-am dus la groapă fii, rând pe rând,
dar de Sus, din Ceruri, El m-a ajutat
să pășesc prin crivăț și cu tine-n gând.
Azi când totul pare ca un film sfârșit,
și-mi privești surâsul stins în colțul gurii,
vii și-mi ceri iertare, admiți c-ai greșit,
dar nu știi puterea Sfântă-a Picăturii.
Mi-ai spus că sunt stâncă și-ai avut dreptate,
un robot pe care n-ai cum să-l oprești,
mă strecor prin flăcări, ca o stea prin noapte
și răsar acolo unde nu gândești.
Azi sunt Picătura ce-a putut să-ndure
munți de răutate, de trădări și chin,
sufletul din mine n-au putut să-mi fure
deși mi-au vrut viața și harul divin.
Nu m-au pus pe cruce, nu m-au răstignit,
dar mi-am dus în spate încă vreo trei vieți
suferind în taină fiindcă te-am iubit
și-am crezut în zorii unor dimineți.
Nu vreau să-ți cer anii "pierduți" înapoi,
n-am să-ți reproșez nici măcar o clipă
că ai pus atâta noapte între noi,
e târziu, iubite, să mai faci risipă.
Nu mai sunt aceeași, nu mai vreau să știu
cât îți e de bine, cât îți e de greu,
dacă ai plăcerea să citești ce scriu,
dar nu cred în vorbe, cred în Dumnezeu.
Numai El, Drăguțul mi-a pus scut și haină
să nu mă pătrundă niciun ger câinesc,
să nu mă distrugă, nici măcar în taină
răutatea lumii în care trăiesc.
Numai El, din Ceruri, m-a-ndrumat mereu
să pășesc cu capul sus, fără de frică,
m-a-ntregit la bine, susținut la greu,
sunt O Picătură care se ridică.
Dulcea libertate prea greu câștigată
îmi pansează zilnic răni adânci, adânci,
nu mai sunt femeia ce plângea odată,
acum sunt un munte zâmbind printre stânci.
Apreciază:
Apreciere Încarc...
