”Voi scrie”, i-am spus, înainte să ne luăm la revedere. Și-a adunat câteva lucrușoare și a urcat în avionul care l-a purtat spre Canada, unde era plecat fiul său, de ani buni… Preotul care îmi citise versurile pe unul din site-uri, unde posta și el, mi-a recunoscut numele și m-a abordat…
”Măi fată, eu îți cunosc bunicul, nu se numea Ion? Nu veneai pe la el și te jucai… biserica e în fața casei lui… Mătușa ta, Gina, cântă foarte frumos, dar a plecat de mult din țară…și…”
Probabil… eram prea mică, nu îmi amintesc…. ce bine ar fi fost dacă aș putea să uit ceea ce-mi doresc și să-mi amintesc doar ce vreau… dar aș deveni cea mai săracă ființă din lume și … poate că e mai bine să port desaga asta grea cu amintiri, care m-a cocoșat de tot…
”Știi de ce lăcrimezi și suferi atât? Pentru că Dumnezeu ți-a dat un dar, iar tu Îl ignori. Ascultă ce-ți spun… Sunt om de litere, scriu de când mă știu, am colindat în toată țara pe timpul lui Ceaușescu, cu Ion Dolănescu și nu numai… Tu ai har de la Dumnezeu, nu trebuie să-l păstrezi doar pentru tine, pentru că nu e ușor de dus… dăruiește-l tuturor!”
Îl sunam de câte ori mă durea sufletul, se urca pe tractor să nu piardă semnalul și vorbeam zeci de minute despre tot și toate. Spunea că eu am suferit ca și Maica Domnului pentru că mi-am îngropat doi copii… Eu plecam capul îndurerată și-i spuneam că sunt prea mică pentru o așa onoare, deși lacrimile îmi ardeau sufletul ca și acum, dar… Ultima dată l-am văzut la lansarea ultimului meu volum de versuri ”Eternitatea într-o singură carte”…
Azi mi s-a făcut dor de dânsul și e prea departe să-l mai pot suna, să-i spun că m-am decis să aleg între lacrimă și literă… Am deschis laptopul și iată-mă înapoi… nici nu contează ce voi scrie… e pagina mea și cine vrea să arunce o privire pe ea, e binevenit, cine nu, să fie sănătos…
Nu am voie să stau în loc, nu am voie să ”tac”, trebuie să scriu ceva, poem, proză, vers alb, verde, nu contează… metaforă, apă chioară… sunt așa mulți scriitori care inundă mediul online încât eu, insignifiantă cum sunt, nu am cum să lovesc sau să rănesc pe cineva, nici nu-mi doresc asta… Niciodată nu mi-am dorit să lovesc pe cineva, deși am întâlnit și oameni care m-au scos din sărite în așa hal încât îmi venea să le dau pur și simplu cu o tigaie în cap… Cu ce m-aș fi ales? Cu nimic… Așa i-am spus și unui cititor care mi-a zis după ce a citit ”Dreptul de a zâmbi” și gândea el cam ce ar face unuia care mi-a rănit sufletul, unul dintre toți, … ”Cu ce te alegi?” M-a privit uimit… Da, Onu, cu ce te alegi? După atâția ani… Nimic nu rămâne neplătit în această viață…
Deci … m-am decis să mă apuc din nou să adun gânduri, lacrimi, cum vreți să-i spuneți… atât cât timpul îmi va fi favorabil… cine știe, poate într-o zi, un tânar care crede el că are o viață nefericită, să dea peste aceste rânduri și după ce le va citi, să realizeze cât de fericit este… și să uite toată durerea care l-a făcut să plângă… pentru că vreau să alin sufletele înlăcrimate.
