Să-i spui astăzi „La mulți ani!”, mamei care n-are mamă, n-a avut și niciodată nu v-a cunoaște ce-nseamnă să ai pachețel la școală și-o sticlă cu apă plată…, fără dreptul de a cere o batistă parfumată…
Să-i spui astăzi „La mulți ani!”, mamei care-și crește fiii fără ajutorul mamei, făr-a ști cum cresc copiii într-o viață fără zâmbet, doar cu ajutor Divin, să-i urezi senin în suflet și o viață fără chin…
Să-i spui astăzi „La mulți ani!”, mamei ce-a crescut cu lacrimi, din pruncie, osândită să plătească pentru patimi pe care nici din greșeală n-a visat să le atingă, într-o lume-n care viața o îndeamnă să se stingă…
Să-i spui astăzi „La mulți ani”, mamei care și-ar da viața să cunoască-mbrățișarea unei mame, dimineața sau în noaptea cea mai caldă, tivită cu mii de stele… Ar fi ca și când ai cere Cerului visele mele.
Ar fi ca și când povestea nu s-ar mai sfârși nicicând, și s-ar risipi durerea șoaptelor distruse-n gând. Să-i spui numai „La mulți ani!”, unei mame fără mamă, ar fi ca si când ai pune lacrimilor cataramă
Și-ai uita să mergi de-a pururi cu ochii-atingându-ți norii, ai lupta, fără dorința de-a distruge trecătorii, să-i spui „La mulți ani!”, ființei ce-a dat fără să primească este ca și când ai pune inimii mană cerească.
Fii puternică, femeie! nu doar ,”La mulți ani!”, sfios, e prea săracă urarea, drumul prea primejdios, fii puternică de-a pururi, atât timp cât mai exiști, îți urez să-ți fie clipa un vers blând în ochii-ți triști!
Uneori pășesc pe scoarța copacilor să îmi tocesc pașii de ramurile nopților, să strivesc clipele pe caldarâm cu călcâiul plin de ţepe, să nu le mai aud niciodată plângând… să-mi lecuiesc sufletul de geamătul serilor și ghearele coșmarelor.
Mi-aș unge lacrima cu tine, să o întregesc, să-i dau puritatea cuvenită, să o înfășor în cuvintele tale, mângâierile vântului, clipocitul apelor, adierile vântului și freamătul zorilor.
Alteori aș călca pur și simplu pe nori, aș ploua cu stele, aș încetini vântul și mi-aș rupe sufletul în două părți egale să nu-i mai simt focul în care îngheață, nici flăcările de care nu se mai ferește.
Am vrut să fiu așa cum ceilalți, ce m-au rănit o viață-ntreagă, n-au fost și nu vor fi nicicând.
Am vrut să-mi legăn copilașii așa cum eu… n-am fost vreodată, dar zilnic îmi plâng îngerașii plecați în ceruri prea din zori.
Am vrut să-mi păstrez clipa pură, așa cum mi-a fost dat s-o am, pe-o melodie… oricare alta, nu cea râvnită de mulțime, nici cea uitată lângă geam.
Am vrut să-mi duc această viață o pâlpâire de moment, în liniște și sănătate, așa cum pot, să o aștern.
Am vrut să fiu o primăvară, să dăruiesc firave flori celor ce nu au timp de șoaptă și rătăcesc printre ninsori.
Am vrut s-alin sufletul care părea lovit de uragan, și mai târziu să-mi cer iertare că l-am iubit așa cum nimeni nu v-a putea să mă-nțeleagă, că-n suflet încă îl mai am o viață-ntreagă.
Am vrut să mai visez o dată, doar o singură dată, și… mi-am răscolit toate frunzele ruginite cu care încercam să-mi pictez interiorul sufletului pentru un zâmbet răsărit peste noapte.
Am încercat, încă odată, să îți fac pe plac, să plec din mine, să uit că sunt, să mă îmbăt la brațul unui… alt, am încercat să fiu ca tine, dar crede-mă, că nu voi reuși niciodată să fiu ce-ai fost tu pentru mine.
Așa cum nopțile-mi sunt pustii, clipele-mi ard fără să le pese, așa cum nu voi putea vreodată să te ascund niciunde.
Am vrut să fiu om și am ajuns dorință, am vrut să zbor și am căzut în hău, sufletul mi se zbate-n neputință, mi-e dor de tine, dar mi-ai făcut numai rău.
Așa cum noaptea vine nedorită, cum ziua trece fără de popas, m-ai făcut să mă simt cea mai iubită, și ai plecat, în suflet ai rămas așa cum nimic nu mai contează, tu ai fost totul. Totul e trecut, dar e. Acum nu mai vreau nimic.
