Publicat în Dana Pătraşcu

Doar scriu…


Eu scriu să pot zâmbi dintre cuvinte,
Să pot zbura pe cerul meu senin
Pe care l-am pictat dintre morminte,
Să ţi-l redau puțin câte puțin.

Eu scriu imaginându-mă pe coală
Strop de cerneală lăcrimând cuvinte
Ce nu s-au dus în viața lor la școală,
Dar vor să-mi fie Crez de-acu’-nainte.

Eu scriu cu pana albă de condor
În ciuda nopților însângerate,
Să mă iubești, să mă topesc de dor,
Să te clădesc din versuri deșirate.

Eu scriu, cum scrii și tu, din pasiune
Sau din dorința de a te-mbăta
Cu versul meu, născut dintr-o minune
Sau din iubire pentru slova ta.

 

Publicat în Dana Pătraşcu

E timpul să…


Nu-mi e teamă de-ntuneric
Nici de hohote de plâns,
Numai că-n tablou feeric
De mult nu am mai pătruns.

Nu-mi e inima zdrobită,
Nici sufletul înrobit,
Numai că-s îndreptățită
Să mă rup de ce-am iubit.

Nu-mi e dragostea o boare,
Nici iubirea un blestem,
Numai că-n lacrimi amare
Am obosit să te chem.

Nu-mi e ziua prea senină,
Nopțile nu-mi sunt pusti,
Numai că din a mea vină
Te-am purtat, nu vreau să știi…

Nu mai vreau să-ţi mai duc dorul!
Totul are un sfârșit…
Până și calculatorul
Vrea să-ţi dea de-un timp delete.

Vreau să zbor cu libertatea
De-a zâmbi fără suspine,
Fără a-mi implora moartea
Să mă aducă la tine.

Vreau să dăruiesc iubire
Cum ți-am dăruit și ție,
Sau mai multă, să se mire
Chiar și Luna – cea pustie.

Vreau cu stelele de mână
Să dansez seară de seară,
Să fiu Zâna cea mai bună
Niciun vers să nu mă doară.

Vreau să-mi pun capul pe pieptul
Celui care mă iubește,
Fără-ai mai vedea defectul
Ce din tine izvorăște.

Vreau să uit c-am fost femeia
Ce ți-a pus în palme viața
Și-am ajuns numai scânteia
Ce-ţi pictează dimineața.

Vreau să uit, să uit de toate
Câte mi s-au perindat
Prin suflet, în zbor, pe coate…
Vreau să știi că… te-am uitat.

Publicat în Dana Pătraşcu

Un gând


 

Când lacrimile mele se vor stinge
și nopțile-ți vor curge fără miez,
când mă voi năpusti spre culmi a ninge
și din alt ochi vei spera să-nviez.

Când versul meu plângând va prinde viață,
metafora va ridica din umeri,
din ochii tăi va izbucni verdeață,
iar clipa n-ai să poți s-o mai enumeri.

Când totu-n jur va curge la-ntâmplare,
așa cum mi-am propus să rătăcesc,
când n-am să fiu acestei lumi datoare
cu niciun vers, și am să reușesc…

Să pui cenușa mea la colț de stradă,
să mă sărute vântul vrând, nevrând,
când norii grei vor plânge-n acoladă
iar eu voi fi din lacrimă – un gând.

Să nu mă știe nicio păpădie,
să nu mă cânte niciun guguștiuc,
că-n lumea asta versul vreau să-mi fie
balsam pe suflet… apoi să mă duc.

Să mă întorc când n-ai să poți pricepe
c-am fost trimisă-aici de Dumnezeu,
ca spinul trandafirului să-nțepe
iar lacrima să piară când pier eu.

 

 

Publicat în Dana Pătraşcu

Din tot sufletul meu


De-aș fi visat că sufletu-mi va plânge,
Că lacrima-mi va fierbe pe retină,
De-aș fi știut, de fapt, că voi ajunge
Să urlu-n mine, fără nicio vină…

De mi-ar fi spus stelele într-o seară
Ce voi simți, citind cu… ochi și gând,
Ce șade scris, și cât o să mă doară,
Le-aș fi ucis pe toate… rând pe rând…

Aș fi pus lacăt inimii, în grabă,
Pe veci să nu mai simtă,… sau să vrea,
Aş fi vândut-o zilnic pe tarabă,
Și munții i-aş fi dezrobit de nea…

De mi-ar fi spus o biată ghicitoare
Cum mă voi comporta simțind trădarea,
Mi-aș fi călcat inima în picioare
Şi-n lacrimile mele-aș fi stors marea.

De ce nu pot și eu, ca orice… șoaptă,
Să mă strecor prin toate, cum o fi…?!?
Să nu-mi mai pese nici de fructa coaptă,
Nici de tulpină, frunză, struguri, vii…

De ce adaug,..fără bariere,
În tot și toate, suflet, lacrimi, har?
Apoi, lovită crunt, trec prin durere
Ca și când moartea ar fi al meu dar.

De ce pun suflet, fără să îmi pese
De mine, nici măcar cât un fior…?
Și-apoi, lovită crunt, inima-mi ţese
Suspin și lacrimi… cu-același fuior…

Mă sting mai mult un pic, pe zi ce trece,
Mă șlefuiesc ca marmura urlând în chin,
Trăiesc o zi și-n lacrimi mor cât zece,
Punând în toate suflet… mult, puțin…?!?

Nici nu mai știu de ce-aș iubi aiurea,
Când eu sunt doar un strop, o picătură,
Nu pot să-mi tai sufletul cu securea,
Dar pot da dragoste în loc de ură.

Și îți voi da, chiar de va fi să-mi scutur
Inima de durere, zi de zi…
Voi rătăci-n suspine, ca un flutur
Pe câmp… și cu tot sufletul te voi iubi!

 

 

 

Publicat în Dana Pătraşcu

Dor de noi


Mi-e dor de mine,
cea care nu deschideam ochii
până nu îmi sărutai pleoapele,
cea care nu rosteam cuvântul
până nu îmi adorai silaba,
cea care nu expiram
până nu inspirai,
cea care nu plouam
până nu frigeai ca soarele în luna iulie,
luna nașterii tale,
și tremuram ca februa­rie,
luna nașterii noastre.

Mi-e dor de noi!
Niciodată nu ne vom pierde,
pentru că ne-am născut pentru noi.

Ridică-mă pe palma ta
și sărută-mi călcâiele
cum făceai de obicei…
Mi-e dor de mine,
cea care îți modela cuvintele,
le colora cu sufletul
așternându-l în versuri fără preţ.

Mi-e dor de mine…
sunt la șase ore distanţă de tine…
și totuși ne desparte

doar o picătură.

E stropul pe care-l voi bea

în această noapte în cinstea ta…

Acum pot zâmbi…
Eşti aici… în sufletul meu. Pe veci.

Publicat în Dana Pătraşcu

Din prea multă oboseală


Tu…
cum faci să nu obosești?
După ce te ascunzi?
Câţi copaci urlă sub îmbrățișarea ta?
Câte păsări suspină
și
câte stele pier tremurând de teamă că pieri?
Tu…
cum te strecori printre lespezi?
Dar de sloiuri cum te ferești?
De ziduri pătate cu ciumă,
de gunoaie cum te ascunzi?
Câte clipe se irosesc pierzându-te?
Câte lacrimi
aduni în cele două sfere verzi
sau albastre, negre, căprui
sau… nevăzătoare?
Tu…
cum reușești?
Eu am obosit să mă schimb,
să mă autocontrolez,
să pun stelele mai presus decât Cerul…
doar pentru a-ți câștiga un amărât de zâmbet.

 

 

Publicat în Dana Pătraşcu

Doar așa…


Am visat că zburam
pe brațele tale
catifelate, blânde,
din clipă în clipă,
ca albina din petală în petală,
mă încărcam cu energie
și îmi linișteam spasmele sufletului
cu capul pe pieptul tău…

Am visat…
ce păcat că nu am dormit niciodată…
am avut așa de mult de trăit,
de supraviețuit,
de scris,
de lăcrimat,
încât
am uitat
fereastra deschisă
și somnul mi-a zburat
în timp ce-ţi ascultam visele…

au venit zorii…
și ce dacă???

O să-mi treacă…
toate trec…
numai proștii rămân la fel,
eu nu am timp…
zbor…

Zboară cu mine,
doar ți-am dat aripi…
te-am învățat să le folosești,
numai că
acest zbor nu e unul oarecare…
zborul meu…
zborul pe care încerc să ți-l implantez în clipă,
este unul deosebit…
e greu,
știu,
doar aripile mele au fost mereu din stâncă…
și totuși…
Dacă vrei să zbori lângă mine,
mai întâi trebuie să privești Cerul…
El există…
și eu…
suntem fiii Lui…