Mă apăr de tine amintindu-mi clipele de zgură cu care îmi băteai obrazul bătătorit de atâtea fraze căptușite cu migală în fotoliul vechi și ponosit, pe care îl păstrai ca pe o medalie ruginită de timp, a veteranului tău tată, Dumnezeu să îl odihnească și să-l trimită uneori în visele tale… să îți arate el unde ai greșit… Eu ți-am explicat zadarnic… Poate el, născut în aceeași zi cu mine, doar că eu la câțiva ani diferență, să reușească să îți explice ceea ce nu ai înțeles și nici nu îți dai osteneala să o faci.
Mă apăr de tine, cel care m-a cucerit ca pe o redută, așezându-se doar după ce mă așezam eu, cel care îmi oferea brațul atât de elegant și zâmbitor, cel care mă urca pe culmile inimaginabile ale respectului, iubirii și prețuirii… până într-o zi când poleiala aceea, despre care vorbeam în unele pagini ale romanului meu, s-a desfăcut, transformat în bucățele mici, rebele… iar gura ta, vorba Deliei, a început să rostească atât de ușor cuvinte negre, neadevărate, necuvinte, nedorințe, nesăbuințe, nesăbuite picături de alcool… îmbibând pereții aceea reci, negativi, gri, mult gri… pe care Nectarina mi i-a descris ca fiind o peștera în toată regula. Nicoleta a adunat din lucrurile ei cât a putut de iute și s-a dus cu Dumnezeu, lăsând în urmă multe, poate prea multe…
Mă apăr de tine, cel care ai încercat să fi o vreme, până când m-ai prins în ghearele nevăzute ale perversității tale, amintindu-mi nopțile în care lacrimile nu se oboseau să se oprească, gândurile nu se oboseau să își vadă de drum și să mă lase să dorm și eu o noapte de la cap la coadă… amintindu-mi cum îmi venea să urlu de ciudă când vedeam că nu mai ești tu, cel pe care îl cunoscusem cu ceva timp în urmă… sau cel puțin așa credeam, deși TU nu ești decât cel care ești acum și de care voi reuși să mă debarasez când voi realiza cât ai putut fi de parșiv.
Doare, DA! Doare pentru că nu m-am gândit nicio clipă că vei reuși să faci din mine ceea ce nicicând nu m-am visat. Un topor…. Un topor care taie foarte adânc și bine, în carne vie, liniștea sufletului. Un topor care lovește necontenit stelele și taie rotunjimea Lunii pe din două, ascunzându-și lumina într-o singură jumătate, cea care se presupune a fi nevinovată. Dar oare cine poate spune cine este cu adevărat vinovat în această noapte a zilelor noastre? Nici nu știi de câte ori mă învinuiesc, în gândurile care nu-mi dau pace, că nu am fost destul de tolerantă, de blândă, de femeie… nici nu știi… Norocul meu că mai am încă prieteni, pe care tu ai încercat să îi descrii după chipul și asemănarea ta. Ei mă trezesc la realitate. Mă zguduie din toate încheieturile și ridică din haosul și mocirla în care m-ai afundat. Îi ascult, le povestesc exact așa cum au decurs toate și uimiți mă întreabă: ”Cum ai reușit să suporți așa ceva? Este un monstru cu chip de om… suntem totuși în 2018… Tu ai un har de la Dumnezeu, nu trebuie să-l neglijezi, înțelegi? Nu trebuie…!” Doamne, și câți mi-au spus-o… de parcă s-au vorbit între ei, deși nici nu se cunosc între ei… Numai tu nu mă lăsai să scriu răpindu-mi tot timpul cu vorbele multe aruncate anapoda, cu drumurile săptămânale la magazin, de unde îți făceai plinul pentru următoarea săptămână, cu poveștile interminabile la adresa prietenilor tăi, doi sau trei, care, deși ți se aseamănă, se folosesc de tine ținându-te de vorbă la telefon când nu ai tu chef, sau chemându-te să îi ajuți să își rotunjească averea… după spusele tale… Și uite așa au trecut atâtea luni iar eu nu am reușit să scriu nici măcar un rând… când? Nu m-aș fi putut concentra… de aceea mă jucam circa treizeci de minute pe telefon, să-mi mai eliberez mintea de răutățile pe care le auzeam și vedeam la tine…
Și eram așa de sigură că mă vei iubi din ce în ce mai mult, lună de lună… pentru că… nu mai știu de ce credeam asta…
Acum o lună îmi adunam hainele și le îndesam în bagaje, azi îmi adun gândurile și le îndes în adâncul sufletului meu promițându-mi că te voi uita… O prietenă mi-a spus azi să nu mai pun suflet în nicio relație, să nu mai sufăr, să nu mai plâng, să nu-mi mai transform ochii în izvoare… Nu pot! Ce vină oare are acela care, va veni probabil într-o zi în viața mea și, comportându-se ca și tine, doar pentru că așa este firea lui, iar eu, crezând că după o vreme își va da jos halatul de om descoperindu-și ”calitățile”, să-i dau cu sete două perechi de palme… așa… în amintirea ta…?!?
Totul devine cenușă, totul doare, primăvara asta târzie a uitat să aducă florile la întâlnire… ca și tine…
Mă voi ridica și de această dată, nu am voie să stau așa mult… e timpul să scriu. Trebuie! Bine am revenit!
