Am lipsit așa de mult de aici, dintre cuvintele mele calde, cele care mă mențin în viață, încât nu-mi mai găsesc locul printre virgule, sau mai bine zis printre puncte… și nu doar trei, patru, ci o sută, poate chiar două sute de puncte… cine mai știe? Cine poate ști câte încap într-o zi, dar într-o noapte? Ei bine, știe cineva într-un an și… câte puncte încap…?!?
Eu nu mai știu, nu mai știu nimic, nici de ce, nici pentru ce am poposit atât sperând… Sperând că noaptea se va lumina, că griul va prinde culoare, că liniștea va înfia clipocitul râurilor și foșnetul frunzelor bătute de vânt. Am sperat că Dumnezeu va trimite un înger să lumineze o clipă bezna, să îndulcească fierea și să aline durerile pricinuite de un munte de promisiuni, care mai de care mai colorate și mai atrăgătoare, care mai de care mai frumos ambalate în hârtie creponată cu miros de iasomie sau poate de trandafir. Am sperat că rugăciunile mele vor reuși să alunge răul și să ajute binele să triumfe… să mă facă să nu mă mai simt prinsă în chingi… zadarnic.
După cum spuneam… încerc să pășesc ușor, mă împiedic mai mereu, mă mai uit odată pe unde am călcat… nu-mi să cred că mai există astfel de „drumuri” pe acest pământ, pline de gropi, de ciulini, de spini, de ceață, de chiciură neagră… ei, hai să nu fiu chiar așa de rea, chiciură gri, nu chiar neagră… nu aș fi putut locui sub același acoperiș cu o astfel de creatură, el e un pic mai gri… pe el aproape toți vecinii îl priveau cu un fel de milă amestecată cu o curiozitate debordantă… citeam zilnic în ochii lor :”ce-ai găsit la el? oare nu ești în stare de un bărbat pe măsura ta?”, dar îmi puneam mereu întrebarea… „nu cumva e doar imaginația mea?” Niciodată nu m-am uitat la frumusețea trupului sau a chipului, la bogăție sau la portofel… Pentru mine a contat mereu altceva… pentru el însă… după atâta timp realizez că tocmai ceea ce nu mi se pare mie important într-o relație, era foarte important pentru el. Înfățișarea mea, salariul destul de bunicel…, bogăția de vers care izvora din sufletul meu înainte de a-l cunoaște, pentru că după aceea… (muza mea fiind la 15.000 km)… nu mai puteam scrie nimic… el nu mă lăsa niciodată să mă concentrez, îmi povestea vrute și nevrute, cel mai în vogă subiect fiind câinele care își făcea nevoile în curte și vecina de dedesubt… Într-un an de zile am scris nici mai mult, nici mai puțin de două poezii, dedicate fiul meu răposat… Când? Acasă nu mă puteam concentra de poveștile lui, la serviciu nu aveam timp, în metrou trebuia să-i scriu lui pe WhatsApp, să știe în fiecare clipă unde sunt și ce fac, nu cumva să zbor până în Brazilia între timp…
De fapt mă gândeam mereu, după ce mă întorceam la el, ce vor crede vecinii despre mine, cei care m-au văzut cărându-mi bagajele de atâtea ori… că sunt dusă cu capul sau că sunt masochistă, cine știe… Pe stradă, de câte ori ieșeam cu Sara la plimbare toți ne priveau ca pe un cuplu din filmele de dragoste… Un profesor, ieșit la pensie, chiar m-a întrebat odată în magazinul din colț, când eram singură: „Chiar nu vă uitați un pic în oglindă? Luați-l de mână și așezați-vă cu el în fața oglinzii, să vedeți ceea ce nu vedeți… nu e pentru dumneavoastră, doamnă! În copilărie era violent cu colegii de școală, aveți grijă!”…
Un an de chin… un an de mutări de colo-colo… anul melcului… l-am iertat de prea multe ori. Ce mă uimea cel mai mult era faptul că el a reușit să scoată din mine tot ceea ce poate fi mai urât dintr-un om… a fost singura persoană care m-a provocat să o fac, să îl plătesc cu aceeași monedă, nu mă mai puteam controla. De fiecare dată când începea o ceartă și mă înjura, nu mă puteam abține și îi răspundeam asemenea… El mă înjura, eu la fel… o dată pur și simplu l-am scuipat… nu mi-a venit să cred când mi-a spus că el s-a îndrăgostit de versul meu frumos, dar a descoperit între timp că de fapt sunt o impostoare… Parcă-l văd și acum cum s-a dus la bibliotecă să ia dicționarul să îmi citească ce înseamnă a fi impostor… eu eram prea proastă ca să știu ce înseamnă acest cuvânt. Nu-și vedea schimbările de comportament după ce termina o sticlă, două sau chiar trei, de bere… la doi litri și jumătate, dar ce credeați?
Ce mă făcea să mă comport astfel? Faptul că se lăuda non-stop că are o educație aleasă, că provine dintr-o familie bine închegată, că a fost educat de bone și el și frate lui, doctor, stabilit cu familia în Franța de câțiva ani… totuși comportările lui erau de o cu totul altă factură… Pe stradă era cel pe care îl cunoscusem, dar nici asta mereu, doar când erau vecini la plimbare, în schimb cum intram în casă și își lua paharul din frigider, și-l umplea și începea să vorbească de unul și de altul, cei cu care ne întâlneam, care în concepția lui toți erau cretini, idioți, needucați… și nici măcar nu aveau acea imensă calitate ca el… faptul că fusese născut în acel cartier, aproape toți erau veniți acolo, parcă de pe altă planetă, pentru minunățiile de… nu știu de ce, pentru că eu nu am văzut ceva frumos acolo, nu am văzut cartierul decât de pe străzi, nu mi-a plăcut niciodată să-mi pierd timpul bârfind pe la colțuri cu vecinii, așa cum se întâmpla când ne întâlneam cu Mirela, balerina. Începea ea să ne povestească… așa cu lux de amănunte ce a văzut pe fereastră, sau cu cine s-a căsătorit fiul președintelui partidului…
Eu chiar mă așteptam să își ceară scuze după certuri, dar asta rămânea la stadiul de dorință… A făcut-o parcă odată… nu îmi mai amintesc… îmi răsună în urechi și azi cum se ruga de mine în biserica Sf. Ciprian, unde venise după mine, să iau cheile apartamentului său și să mă întorc când vreau, numai să mă întorc acasă… La un moment dat chiar mi se făcuse milă de el… și l-am iertat și atunci, deși nu merita nici măcar o clipă să-l mai privesc, nici măcar o secundă să mă mai atingă.
Dacă ți-a plăcut:
Apreciază Încarc...
