Mi-am propus așa de multe,
mi-am frânt aripa cu bună știință
de atâtea ori încât
versul mi-a curs
de-a lungul și de-a latul clipelor
lovindu-se de zmei, otrăvuri,
complici, perverși,
tirani neasemuiți, noroi,
mironosițe despletite-n
liniștea pe care-o așteptam
la capătul puterilor,
deoarece
capătul tunelului nu se mai ivise de mult,
șoapte de șerpi crescuți la sânul îmbujorat
în ciuda nesăbuinței cu care mă gratulasem,
autopedepsindu-mă din copilărie.
Mi-am propus să depășesc acele ceasornicului,
firele nisipului din miezul perlelor,
visele,
gândurile,
lespezile cu duritatea lor cu tot…
Mi-am promis că mă voi înălța spre fiecare
fir de cer din universul poeziei mele
și încovoia dorința din rărunchiul
sufletului pironit în durere,
spre a desluși cu binecuvântare
zorii acelor dimineți pe care
îi merit.
Mi-am primit răsplata,
de-abia acum,
o simt, o ating, sărut, privesc
și mă minunez… ca într-o oglindă…
Oare de ce a trebuit să trăiesc așa de mult
fără a te cunoaște?
Și oare de ce spun că te-am găsit de-abia acum când,
de fapt tu ești doar jumătatea mea…?!?
Ești ceea ce nu aș fi îndrăznit să-i cer
Domnului Dumnezeu,
pentru că nu aș fi crezut că existai pentru mine,
un eu în varianta masculină,
un suflet atât de asemănător
încât,
îmi este teamă să nu mă trezesc
din acest vis…
Deși tu spui că suntem adevăratul întreg.
Nici nu-mi mai amintesc dacă vreodată
mi-am spus rugăciunea implorând
mângâierea sufletului tău.
Acum Dumnezeu mi te-a trimis.
Totul este de partea noastră,
chiar și întunericul în care domnesc
cei ce ne urăsc.
Cum aș putea să nu-i mulțumesc
pentru că mă învață să mă iubesc iubindu-te ?
Cum?
Mă faci să înțeleg cine este cel mai important,
cine sunt, suntem și de ce existăm,
doar pentru a demonstra că încă mai există minuni.
