Publicat în Dana Pătraşcu

timpul dintre noi


ne transformăm în noapte
pustie și hidoasă,
ne smulgem veșnicia 
din inimă și casă.

ne purtăm cu mândrie
pe umeri - indolența
pășind prin suburbie
la braț cu inocența.

ne biciuim speranța 
cu zâmbetul pe buze,
definind cutezanța 
industriei confuze.
 
ne furișăm pe coate
mimând ades iubirea
deși nu se mai poate
s-atingem nemurirea.

ucidem fără număr
și fără de regret
tot ce-am purtat pe umăr
și tot ce-am strâns la piept.

ne punem lacăt gurii 
și șlefuim ciurucuri,
cu haina grea a urii
anunțând începuturi.

îngropăm dezrobirea 
încununând pios 
prostia și plăcerea 
de-a gândi odios.

ne croim drum spre Iaduri
fără pic de regret,
ascunși de noi sub falduri
redefinim portret,

din lacrimile Lunii 
să nu se mai hrănească
nici taina rugăciunii,
nici pavăza Cerească.

îngăduim păcate, 
îngăduim blesteme,
urlând c-avem dreptate,
n-avem de ce ne teme.

greșim fără putința 
de-a mai da înapoi
pacea și biruința 
timpului dintre noi.

Publicat în Dana Pătraşcu

nu plec, dar


mulţi m-au mai iubit în viaţă,
mulţi și astăzi mă iubesc
ca pe-o pată de verdeaţă
în desertul ars, grotesc.

mulţi m-au ridicat pe... schele,
mulţi și astăzi mai pretind
că-ntre versurile mele
se-odihnesc mereu... citind.

mulţi m-au judecat în lipsă,
au scornit fapte, cuvinte,
să m-ascundă sub eclipsă
fiind siguri că n-am minte.

și mai multi vor fi cei care
îmi vor vizita mormântul
și susţine sus și tare
că ei mi-au iubit... cuvântul.

dar eu știu... că-n ei iubirea
n-a făcut nicicând popas,
nu mă pierd ușor cu firea,
nu plec, dar nici n-am rămas.



Publicat în Dana Pătraşcu

Candva


 am fost cândva o boabă de-ntuneric
 din răsărit și până la apus,
 mi se spunea că totul e feeric,
 dar acel tot din lumea mea s-a dus.

 am fost cândva un hohot plin de viață,
 dansam, cântam și mă lăsam iubită
 în lumea-n care-n orice dimineață
 eram, dar nu știam că-s fericită. 

 am fost și eu, ca orice om, o fiară
 care-si dorea toți sacii plini cu aur,
 dar am realizat c-orice comoară
 este păzită bine de-un balaur.

 am fost cândva, acum sunt doar o stâncă
 pe care niciun uragan n-o mai izbește,
 și-oricât ar fi o apă de adâncă
 să mă acopere nu reușește.

Publicat în Dana Pătraşcu

Am vrut și eu


Am vrut să-mi pun tăcerile pe pernă 
și-n lacrimi calde să le înfășor, 
dar m-a izbit din spate o cisternă
cu munți de ger și hohote de dor.

Am vrut s-adun în trupul meu zidirea
cu care noaptea mă visa plângând, 
să deslușesc din pagini răstignirea
și să-mi implor iertarea suspinând.

Am vrut și eu să fiu ca orice suflet
înconjurat de zâmbet în furtuni,
să mă strecor din nopțile cu urlet,
dar am luptat între dimensiuni.

Am vrut să las la poartă toată zgura
și să pășesc prin ceață, fără stres,
însă durerea-mi încleștase gura
și am tăcut, chiar de n-ai înțeles.

Am vrut să uit că mi-am pierdut dorința
de a păși cu pieptul plin de sânge,
dar de sub pat, a ieșit biruința
și mi-a șoptit: "nimic nu te va-nvinge!"

Publicat în Dana Pătraşcu

de acum… 2021


anul ăsta-am dat, mai frate, 
bucate, pe săturate, 
și în dreapta, și în față,
din noapte, în dimineață
din zori până-n miez de noapte,
am dat fructe cât mai coapte, 
mai dulci și mai aurii,
dar la anu' ce-o veni
nu mai dau din munca mea
nici măcar de-o acadea
celor care mă iubesc
numai când le dăruiesc.

de acum... fac pe nebunu'
e 2021
și la fel am să iubesc, 
dar n-am să mai dăruiesc
decât iubire curată
cum n-ați primit niciodată,
fină, caldă, dulce, pură,
iubire de Picătură
care de acum învăță
să se trezească la viață,
fiindcă nu mai e la modă
să iubești, să primești sodă.
chiar dacă am sau nu bani,
de azi urez: La multi ani!