Publicat în Dana Pătraşcu

Sara, strop de suflețel


Te stingi încet ființă minunată
ce mă adori cu ochii și privirea,
te duci încet spre noaptea luminată
lăsând în urma ta numai iubirea.

mi-e inima strivită de durere
și sufletul înfrânt, îngenuncheat .
Te stingi încet, suferind în tăcere,
iubindu-mă necondiționat.

Te stingi încet ființă minunată
iar până-n clipa când nu vei mai fi
voi încerca să nu par supărată,
din ce în ce mai mult te voi iubi.

Nu-i vremea încă, dar ca lumânarea
te stingi pe zi de trece, strop cu strop.
Nu am putere să-ți amân plecarea,
însă în mine am să te îngrop.
Publicat în Dana Pătraşcu

Pe când eram


pe când erai - eram o dimineață,
pe timp de frig în șoapte mă-nveleai,
în ritm de vis cu roua de pe față
și plete-n vânt iubirea-mi dăruiai. 

pe când erai - eram un fir de nalbă
nevindecat de zborurile mii
a fluturilor din mătase albă
ce mă purtau spre clipe argintii.

pe când erai - eram un zbor sălbatic
pe timp de dor aprins nestingherit,
mă îmbinai la colțuri acromatic
și mă iubeai - cum sunt - necontenit.

acum nici noaptea nu mai are viață,
nici șoaptele nu au nimic de spus,
acum nici zorii nu au dimineață,
acum sunt doar - am fost - de când te-ai dus.
Publicat în Dana Pătraşcu

Veșnic nemulțumit


Eram cenușă bântuind pe țărmuri 
când mi-ai întins o mână surâzând,  
eu, biet poet ce rătăcea trei versuri 
din lacrimile toate ascunse-n gând. 

O flacără care zbura spre soare 
să se aprindă iar și iar și iar...
să nu rămână cerului datoare 
cu lacrimile mistuite-n jar. 

Eram, cum am mai zis, fără speranță, 
fără lumină, fără adăpost, 
eram un nor arzând fără chitanță, 
iar tu un domn cu zâmbet contra cost. 

Ca Phoenix renăscută înc-odată 
și înc-odată, iar m-am redresat 
și-am dăruit cu inima curată,
dar n-ai fost mulțumit cu ce ți-am dat. 

Ce-aș fi putut alege-atunci în grabă, 
ce aș mai fi putut să-ți dăruiesc, 
doar libertatea și să-mi văd de treabă, 
să îți iert tot, dar tot să-mi amintesc. 

După atâta amar de timp și vreme 
când ai realizat de fapt ce-am fost, 
veșnic nemulțumit, plin de probleme 
zgârmi în cenușă... fără niciun rost. 

Nu vrei să recunoști c-am fost o oază 
din care te-ai hrănit cum ai putut, 
lăsând în urmă florile din vază, 
veșnic nemulțumit... necunoscut. 

Nu mă mai deranja cu baliverne, 
nu te mai plânge pe la cunoscuți, 
alt copy/paste în tine se discerne, 
ți-ar fi mult mai benefic să mă uiți.

Publicat în Dana Pătraşcu

Pe val


Cât oare poate plânge marea 
fără s-o știe niciun pescărus? 
Aici se stinge-n valuri întrebarea 
gândind ce zorii verii-s după uși?

Ca și când noaptea de acum începe, 
ca și când viața nu s-a isprăvit 
ci liniștea se-mbină-n ale mării plete 
luându-mi dimineața la strivit.

Te-ai întrebat de-a lungul vieții tale 
de ce mă sting pe maluri ca un val 
de ce adorm visând o altă cale 
și mă trezesc din noapte triumfal?
Publicat în Dana Pătraşcu

Gura lumii


Nu mă mai iubește lumea, că m-am îngrășat
și așa de rău mă doare… undeva sub pat.
Nu mă mai salută lumea, că nu mai am har,
nu mai dau rouă din suflet, nici din buzunar.

Am avut de dat iubire, daruri fără preț,
acum pun un punct sătulă de-atâta dispreț.
Nu mai vreau să fiu lumina niciunui tăciune,
nici să mai adorm cu cântec zbuciumul din lume.

Gura lumii niciodată n-a avut dulceață,
nici atunci când plânge cerul dis de dimineață,
nici când Soarele răsare din adâncul mării,
gura lumii e o boare... o voi da uitării.