Fragment din ”Dreptul de a zâmbi” volumul 1


 

IMG_20151104_210421

 

A doua zi, mai exact pe 18 Mai, am umblat cu Ana Maria două ore să găsim Parchetul, să depunem plângerea, însă am ajuns prea târziu. Programul se terminase. Ajunsă acasă am lăsat-o pe Ana să se ducă la joacă şi eu am pus capul pe pernă, în ideea că voi dormi liniştită. Vorbisem cu şefa să stau acasă următoarele două zile. Nici nu am apucat să adorm şi a sunat telefonul.
– Maică!!! Asta îmi face şi mie farmece cum i-a făcut şi lui Doru!!! Am găsit un ou pus de ea în salata mea!!!
– Doamne!!! am zis… voi vreţi să înnebunesc? … şi i-am închis telefonul, însă… la câteva minute telefonul sună iar…
– Trebuie să mă primeşti!!! Trebuie!!! plângea nor-mea la telefon, urcând pe scară.
– Uite oul, zice, eu îi fac ei farmece? Eu? Am locuit aici şapte ani, ţi-am făcut eu farmece? Spune!!!
O priveam şi în acelaşi timp mă întrebam… oare nu ea ne-a schimbat atât de mult? Oare nu ea ne-a furat jocurile şi zâmbetele cu care intrasem în acel apartament? Oare nu aşa-zisele ei farmece l-au făcut pe fiul meu să o ia de nevastă, deşi între ei era o diferenţă izbitoare… ? Şi în ziua de azi mă simt vinovată că am chemat-o la noi să ne cunoaştem…
În timp ce ea plângea, ştiind că nu rezist în faţa lacrimilor, nici măcar ale ei, eu mă gândeam la aşa multe, de parcă îmi simţeam sfârşitul. Se derulau aşa multe scene pe un ecran pe care numai eu îl vedeam undeva între mine şi ea… Ea… soţia fiului meu…
Doamne, cât de greu îmi este să scriu toate aceste întâmplări… dar trebuie să le depăşesc, nu se poate să zbor pur şi simplu peste ele, deşi aşa de mult mi-aş dori…
Stătea pe pat, la picioarele mele şi aştepta să-i spun că îi primesc înapoi în camera unde locuise şapte ani şi pe care o eliberase doar de trei luni. A fost pentru prima dată când am avut curajul să spun… NU. A plecat plângând de unde venise sau cel puţin aşa am crezut eu. Nu mi-a povestit, dar mai mult ca sigur l-a sunat pe Doru, care se afla în comuna Pucioasa, acasă la un prieten de-al lor şi i-a povestit cum s-a certat cu mama, că eu nu am mai fost eu, cea care mă lăsam îngenunchiată de milă şi… nu mai sunt de acord să-i reprimesc în camera aceea.
În tot acest timp Marius era la vecinul de lângă noi, cum făcea de obicei, şi se jucau pe calculator când l-a sunat fratele său şi i-a spus că eu…
Mă sunase mai întâi pe mine, m-a întrebat:
” – Chiar nu ne poţi primi înapoi?”
…- Măi, mamă, nu te am numai pe tine, mai ai trei fraţi”
„- A, da? Atunci să uiţi acest numar de telefon!!! Vin şi vă dau fooc!!!” … a zbierat fiul meu prin telefon, cum nu-l mai auzisem vreodată.
De obicei îmi dădea replici gen: „poate-ţi pun ciorba asta în cap dacă te iei de ea!”, calm, foarte calm… Însă de această dată pur şi simplu am simţit cum răsună, din nou, vocea celui de care divorţasem cu cincisprezece ani în urmă… Un fel de cuţit mi-a pătruns inima şi o spaimă nebună m-a cuprins, îl aşteptam în orice moment să vină la uşă, să facă scandal… (de unde să ştiu că nici măcar nu era în Bucureşti)? De unde să ştiu că e acolo, la Pucioasa, unde se dusese să-şi ajute amicul…
Am trimis-o pe Ana la vecinul să-l cheme pe Marius, să-i spun în cel fel m-a înjurat fratele său la telefon… dar ei vorbiseră deja. Marius ştia ce nervos e Doru… îi spusese şi ce intenţii are, dar…

  1. Al doilea înger

A doua zi m-am trezit, am trimis-o pe Ana la scoală şi m-am apucat de curăţenie generală, de parcă presimţeam ceva. Am pus totul la punct, am şters fiecare fir de praf, fiecare obiect l-am aşezat la locul lui…
Telefonul a sunat şi… i-am auzit vocea nurorii mele:
– Ştii ceva de Doru? …
– Nu ştiu, aseară mi-a spus să uit numărul lui şi…
A închis telefonul.
Eu mi-am văzut mai departe de ale mele însă, la scurt timp m-a sunat din nou şi, ca şi când s-ar fi spart un pahar, a spus:
– E mort… şi a închis telefonul.
… Am… înlemnit. Nu mai ştiu… Am crezut că n-am auzit bine şi am sunat-o parcă… Nu-mi mai amintesc exact, poate că ea m-a sunat din nou, eu i-am spus ceva în genul…”aţi făcut-o cu mână voastră, voi să vă descurcaţi” ca şi când se mai putea repara ceva vreodată…
Cred că se rupsese ceva în mine… sau poate se rupsese totul: suflet, inimă, viaţă.. Nu mai ştiu, nu mai voiam să ştiu nimic, era prea târziu deşi toată viaţa mi s-a repetat în urechi :”niciodată nu-i târziu!” Uite că era. Era târziu, iar eu pierdusem controlul, totul se sfărâma în jurul meu, totul se zdruncina, cerul devenea infim, seninul se risipea sub ţipetele mele… Dumnezeu mi-a trimis ploaie să mă spele de lacrimi, de… Țipam cât mă ţinea gura şi-mi smulgeam părul din cap. Nu mi se putea întâmpla mie aşa ceva, eu trecusem prin greutăţi, îmi era de ajuns, îmi era… NU, se pare că…
Doamne!!! unde eşti??? De ce??? Cu ce am greşit în această viaţă de-mi e dat să trec şi prin asta??? Nu mai pot! Nu mai vreau! De ajuns!!! Opriţi planeta să cobor!!! … aşa cum spuneam într-un poem pe care deja îl publicasem în urmă cu câteva luni…
Cum să-mi acopăr cu pământ copilul pe care l-am iubit ca pe lumina ochilor mei, deoarece s-a născut după ce-i îngropasem fratele? Copilul căruia nu-i puteam refuza nimic din ceea ce-mi cerea, oricât îmi era de greu, copilul pe care-mi pusesem baza că mă va trage de mânecă dacă o voi lua razna… Of, Doamne!!!…
Am încetat un timp ţipetele cu gândul că e doar o scenă de film, am căutat pe internet numărul de telefon al poliţiei din Pucioasa. Am sunat la ei, o voce feminină mi-a spus că nu-mi poate da detalii deoarece echipajul este plecat la faţa locului. Am simţit cum îmi fuge pământul de sub picioare, am început iar să plâng şi să mă rog.
Ana Maria venise de la școală, Marius însă nu ajunsese de la serviciu. După ceva timp am sunat iar la Pucioasa şi mi s-a spus că îl găsise… spânzurat în nucul vecinilor.
Am anunţat la serviciu că nu voi putea veni în zilele următoare şi…după câteva ore, două colege au venit să mă ajute, deşi nimic şi nimeni nu mă mai putea ajuta, nici măcar Bunul Dumnezeu. Nici măcar EL nu mai era lângă mine, aşa simţeam.
Singură… prea singură… cu ce să mă ajute un copil de nouă ani care mă strângea înspăimântată la piept şi se ruga, plângând, de mine să nu mai plâng… ?!?
Tunetele şi fulgerele brăzdau cerul. Cerul meu, plin de nori se năpustea cu lacrimi imense. Norii zbierau de mila mea, stelele se ascundeau una după alta transformându-se într-o arteziană care nu mai înceta să erupă… O arteziană ce concura cu ochii mei…
Pe la orele 15:00-15:30 l-am sunat pe Marius, era undeva pe scările blocului, nebănuind ce se întâmplase. A alergat imediat până sus, cu ochii în lacrimi, a sunat-o pe sora lui care se mutase cu trei luni în urmă supărată pe mine şi…
Nora mea şi-a anunţat părinţii, tatăl ei a venit într-o fugă la Bucureşti, deşi la cununia lor nu a participat decât maică-sa şi… ploaia. Ploua iar ei cărau averea… o încărcau într-o maşină… să nu cumva să dispară peste noapte, ca şi fiul meu…
Am chemat-o şi am asistat la discuţia dintre ei, cum şi ce vor face în aşa fel încât să-l înmormântăm cum se cuvine… Nu a venit singură, probabil că se simţea vinovată cu ceva dar, nimic nu-mi mai ridica copilul din morţi. Nimic.
Mă sunase sora mea, anunţată bineînţeles de mama şi mi-a oferit locul de veci pe care-l cumpărase cu câţiva ani în urmă… Bocea… Prea târziu… Ce crud… să plângi din obligaţie… Ce scârbă mi-e de ipocriţi… Îmi venea s-o întreb ce face de acum cu centrala, cu camera rămasă liberă… dar n-am vrut să mă cobor în aşa hal… Colegele mele mă calmau să nu explodez… Oooof, Doamneee!!!
Nu-mi aduc aminte când am leşinat, chiar nu mai ştiu, cineva a trimis-o pe Ana să cumpere apă minerală şi lămâi… În scurt timp a venit şi nora mea cu tatăl ei şi am discutat cum îl vom aduce pe Doru în Bucureşti. De fapt eu…. nu ştiam nimic, nu mai ştiam nimic din tot ce se întâmplă, totul îmi era straniu. Se discuta. Copiii, prietenii, vecinii… Nu mai ştiam de mine… Mi-am smuls de la gât lănţişorul de aur, ce nevoie mai aveam de el? Niciuna…

  1. Câţi bani sunt dispusă să pun pentru a-mi îngropa fiul

… Cineva m-a întrebat câţi bani sunt dispusă să pun pentru a-mi îngropa fiul… 40 mil, am răspuns, la nuntă îi dădusem 1000 euro, şi … acum… nimic nu mai conta… nimeni nu pleacă în pământ cu avere… nici cei harnici, nici cei zgârciţi, nici…unul.
A doua zi am lăsat-o pe Ana la o altă colegă şi am plecat cu Iulian taximetristul şi colega care dormise cu mine, la capela cimitirului…
Se adunau uşor, uşor: vecinii, colegii, prietenii, neamurile… mele. Ale soţiei lui erau undeva, pe drum, cu ea…
Sora mea, infirmieră la spitalul Colentina, jelea cu nişte bocete de o ipocrizie fără margini. Venise deja clipa când mi-a părut rău că am fost de acord să îmi dea locul de veci…:
–”Nu veneai la mine la spital, nepoateee…? Am însănătoşit eu pe alţii străini şi nu te făceam pe tine bineeee?”
… Cum să poată striga aşa ceva? Cum? Ea era o infirmieră, deşi avea nu ştiu câte școli, dar mă întrebase cu ceva timp în urmă pe mine cât înseamnă o optime din averea pe care urma să o primească soţul ei de la unchiul său. Pe ea nu o ducea mintea la procente…
–”De ce nu veneai tu la mine şi la unchiul tău să ne spui nouă ce te doare, Doruu?!!!?”- striga cât o ţineau plămânii… până când i-a şoptit soţul ei să termine cu circul… Doamne, multe mai am de îndurat?
… În sfârşit, după vreo şase ore de când ajunsese fiul meu la capelă, şi-a făcut apariţia şi nora mea cu neamurile ei… Cel mai afectat era fratele ei. Ea însă… cred că nu realiza de fapt ce pierduse sau…?!?… Reîncepuse să leşine ca înainte de nuntă, numai că pe mine nu mă mai înduioşa… Cineva îmi şoptea în minte că ea îl sunase plângând, cu două seri înainte, s-a plâns la el că s-a certat cu mama, el a băut patru cutii cu bere (aşa cum am aflat mai târziu din raportul pe care l-am cerut poliţiei din Pucioasa) şi, ultima picătură, a umplut paharul. El nu a luat cu el nimic pe lumea cealaltă. Eu am rămas cu o poza de-a lui, de la sfârşitul şcolii. Soţia sa a luat tot, până şi ajutorul de înmormântare pe care-l adunase şeful lui…
Nu am avut nevoie să mă îmbogăţesc aşa… Pe mine m-a îmbogăţit Dumnezeu cu altceva, mult mai important.
În acea noapte Elena s-a gândit să-l anunţe şi pe tatăl lor. Nu-mi era pe plac dar, era ultima dată când îşi putea vedea fiul căruia a vrut să-i taie testiculele cu ceva ani în urmă, când avea numai doisprezece anişori, învinuindu-l de incest… Soţul unei prietene şi-a sunat un coleg, care venea spre Bucureşti, pe aceeaşi şosea să-l ia în drum şi să-l aducă. Și… l-au adus. Bineînţeles băut, doar nu avea de unde să ştie că fiul lui, care-l vizitase cu trei zile în urmă… nu mai este în viaţă…
… Îi masam mâinile lui Doru, i le încălzisem cu lacrimile mele sperând că totul e doar un vis… NU, nu era vis, era crudul adevăr… Orele au trecut atât de repede… A venit preotul, i-a făcut o mică slujbă, ca pentru sinucigaşi, l-au luat pe umeri şi l-au dus… Revenise şi nora mea, cu neamurile ei, cu o oră înainte, cred, l-a sărutat pentru ultima dată şi…
… Nu fusese vis, zorii nu risipiseră nimic…
La numai câteva zile, în timp ce eram la cimitir, cu coliva de nouă zile, nora mea îşi căra şi ultimule obiecte vestimentare şi nu numai… A lăsat în urmă o poză de-a lui Doru, o lumânare şi doi metri de sfoară. Nu vă întrebaţi pentru ce sau pentru cine, probabil să-mi întind amintirile, durerile şi lacrimile la uscat, probabil să mă luminez cu acea lumânare, cine ştie…? Probabil nu i-au mai încăput în bagaj şi mi le-a lăsat „cadou” aşa cum îmi lăsase şi Nelu două pahare… Toţi au fost „darnici” cu mine…
Doru nu mai exista decât în ceruri, lacrimile nu mă ajutau cu nimic, oricât de multe ar fi curs, nu făceau decât să-l aducă în visele mele, nu şi înapoi. Însă nu mă puteam stăpâni, plângeam chiar şi pe stradă, uneori simţeam cum îmi curg fără să le pot opri. Cunoscuţii se îmbulzeau cu întrebări, cu priviri ciudate, unii cu milă, alţii cu…
În privirea unora citeam un fel de „eşti o mamă care nu ţi-ai educat copilul creştineşte”. Alteori mă întrebam ce-a rezolvat fiul meu prin acest gest… Nimic! Absolut nimic! O singură durere… IMENSĂ!

La cinci ani


..
De cinci ani, fără încetare
În lacrimi sau pe jar nestins
Îmi pun aceeași întrebare:
Nu cumva este doar un vis?

De cinci ani lacrima mi-e frate,
Tristețea, sora mea, pe veci.
De cinci ani sper să ies din noapte,
Implorând stelele… prea reci.

Implor toţi sfinții să m-ajute,
Pe Maica Domnului Hristos,
Și mă înec în lacrimi sute
De dorul tău, copil frumos.

De cinci ani smulg din suflet jarul,
Dar flăcările se-nteţesc
Întreținând pe veci calvarul
Din care nu mă mai trezesc.

De cinci ani sper, și-mi pierd speranța
C-am să-nţeleg, de ce, copile
Tu ai ales să îți dai viaţa
În timp ce eu mă sting, cu zile…

Impresiile unei soacre


Cred că se știe… fiecare mamă se simte împlinită atunci când își vede copilul fericit. Nu am de gând să fac filozofie pe aici, cu zeci de rânduri… vreau doar să îmi așez gândurile cum fac de obicei… și…

Să încep totuși cu începutul… Știți proverbul acela ” Ai grijă ce îți dorești, că s-ar putea să se întâmple!”? Ei bine… în 02 noiembrie 2014 mi-a ieșit din gură un ”porumbel”…

  • ”La anu’ ne vedem la cununie și botez!”

Nu, nu am uitat nici ce am spus, nici ziua în care am rostit aceste cuvinte, deoarece alegerile prezidențiale au avut loc exact în ziua când fiica mea Elena a împlinit douăzeci și cinci de ani și ne-am adunat pentru a o sărbătorii, câteva persoane din familia noastră, precum și a ginerelui meu. Dumnezeu, care mereu este cu mine, m-a pus să rostesc aceste cuvinte și… la numai câteva luni am aflat minunea…. fiica mea era însărcinată… deveneam bunică… din ”cea mai frumoasă femeie”, așa cum îmi spuneau prietenii după ce am scris poemul ”Cea mai frumoasă”, deveneam cea mai fericită bunică, mai ales că, la scurt timp am aflat și minunea minunilor… acolo, în pântecul fiicei mele se afla un făt de sex masculin, ceea ce mi-am dorit din tot sufletul. Dumnezeu mereu m-a iubit și îmi împlinea și această dorință…

Primul meu nepot, Denis Georgian, s-a născut pe 23 octombrie 2015. Am stabilit ca cele două evenimente, cununia religioasă a părinților săi, precum și botezul său să se desfășoare în aceeași zi.

În tot timpul sarcinii și după, tinerii au căutat pe internet un local potrivit pe care să-l închirieze pentru fericitul eveniment. După ce au vizitat fizic 7 (șapte) localuri, au ales într-un sfârșit Hanul Morăriței – http://www.hanulmoraritei.ro/index.html – salon Delux cu pagină pe Facebook https://www.facebook.com/hanul.moraritei.9?fref=ts . Au făcut un contract, așa cum se fac cele din România,… în caz că îndatoririle clientului nu s-au respectat, clientul este vinovat… Despre drepturile clientului însă nu se pomenește nimic… Au dus banii la timp, chiar și pe cei pe care i-au cerut în plus restaurantul, în ultimele zile…

Sâmbătă 27 februarie, pe la orele 19.00 am ajuns la restaurantul cu pricina. Ochii mei de soacră au ignorat multe pentru că aveam în brațe nepotul, dar… cum am ajuns, i l-am dat în brațe fiicei mele pentru ca să-l alăpteze. Între timp… m-am dus la toaletă…. unde… pe capac erau picături de urină. Precizez că am fost prima dintre invitații evenimentului care a avut nevoie la toaletă, deci… am fost nevoită să fac și curat în urma celei care nu a nimerit wc… probabil bucătăreasa, deoarece o altă femeie nu am mai văzut pe acolo.

După câteva ore am intrat în bucătărie, nu din curiozitatea soacrei, ci pentru a-i încălzi laptele pruncului. Am rugat-o pe bucătăreasă să îmi încălzească un pic de apă să pun biberonul în ea la încălzit. Imediat m-a servit, imediat… a scos dintr-un dulap o crăticioară de inox, pătată ca pe timpuri, când găteam la pirostrii. Pe foc fierbeau cartofii pentru porția de somon…. cartofi care nu erau bine curățați, somonul s-a transformat din ”file” în ”medalion”.

Am întrebat de găina care urma să fie jucată și oferită nașului (o datină care… încă se mai păstrează, până când ne-o vor interzice și pe aceasta, cei din Uniunea Europeană). Fusese gătită de noi, iar cei de la restaurant au promis că o vor împodobi. Bucătăreasa mi-a arătat cum se curăță un morcov în doar zece secunde și i l-a și înfipt în locul măruntaielor. Săraca găină!!! Păcat că era friptă și nu le-a lăsat câteva porții de găinaț pe acolo. Jur că așa meritau, deși mi-au oferit o pereche de papuci, văzându-mă cu nepotul în brațe și picioarele destul de umflate în pantofi…

La numai câteva minute am dorit să ducem copilul în camera pe care am închiriat-o totodată cu salonul. Acolo lumina era slabă, pentru a nu se zări praful…camera nu era încălzită…

Nu cred că mai are rost să scriu despre scrumiera de la masa noastră, pe care am schimbat-o eu. Nu cred că are rost să mai scriu că pâinea cred că îmbătrânise în restaurant, sau că personalul era format doar din doi ospătari pentru 42 persoane, o bucătăreasă și un ajutor de bucătar. Nu cred că mai are rost să precizez că pe contract erau specificate băuturi pe care nici nu le-am văzut, că friptura nu a fost caldă la toți mesenii, că apa plată a fost ”îmbuteliată” în aceeași încăpere unde i-am încălzit laptele nepotului meu, de către un daltonist, probabil, deoarece nu a observat că dopul sticlei este diferit.

România… țara unde ne distrugem unul pe altul… unde bunul simț s-a stins, țara unde ne săpăm groapa unul altuia și ne întrebăm de ce ne merge așa…?!? România…

Cineva ne-a sfătuit să le facem reclamație la O.P. C., altcineva să-i dăm în judecată… și? Se va schimba oare cândva ceva în această țară? Când?

 

Dana Pătrașcu – Ursitoarele lui Denis Georgian


Dana Pătrașcu – Dansul mirilor Elena și Iulian


2015 in review


The WordPress.com stats helper monkeys prepared a 2015 annual report for this blog.

Here’s an excerpt:

The concert hall at the Sydney Opera House holds 2,700 people. This blog was viewed about 19,000 times in 2015. If it were a concert at Sydney Opera House, it would take about 7 sold-out performances for that many people to see it.

Click here to see the complete report.

V-am adus din drum…