Acasă

 

Acasă ești acolo unde norul
e cald, e frig și ger nestăpânit,
unde canicula îți fierbe zborul
și omenia nu s-a irosit.

Acasă ești acolo unde zorii
nu încetează a se revărsa,
unde iubirea deapănă fiorii
ce-n plete tind a curge și-a valsa.

Acasă ești acolo unde noaptea
Cerul te poate binecuvânta,
unde citești cu patimă din cartea
din care îngerii îți vor cânta.

Anunțuri

Binecuvântată

 

O familie de ceară
Mi-a spus că-s o menajeră,
Crezând că o să mă doară
C-am venit din altă eră.

Că nu tai frunze pe stradă
Aşteptând să treacă viața,
Nici fluturii din ogradă
Nu-i înlătur dimineața.

Mi s-a spus că-s impostoare,
Că n-am cum să spun că eu
Sunt atât și-atât de tare
Avându-L pe Dumnezeu.

Voi putea

De-aș putea să zbor spre Lună
doar o clipă, un minut
sau spre Steaua ce apune
fiindcă nu a priceput
că-ntr-o noapte
prin fereastră
mi-am lăsat dorul să zboare
și de-atunci o viață-albastră
și-a luat nasul la purtare… 

 

De-aș putea să sărut palma
celor care mă lovesc,
să istorisesc de-a valma
versul prin care trăiesc
și seninul ce mi-aduce
clipele neosândite,
lacrima să se usuce
printre versuri adormite.

 

De-aș putea să zbor ca fulgii
iernilor ce s-au topit
să-mi pun șoaptele-n elogii
peste rânduri de granit,
să mă lepăd de dorința
de a mai zbura cândva…
mi-aș ascunde neputința
de-a dori făr-a zbura.

 

 

 

 

 

 

 

 

Descoperindu-mă

Mi-am propus așa de multe,
mi-am frânt aripa cu bună știință
de atâtea ori încât
versul mi-a curs
de-a lungul și de-a latul clipelor
lovindu-se de zmei, otrăvuri,
complici, perverși,
tirani neasemuiți, noroi,
mironosițe despletite-n
liniștea pe care-o așteptam
la capătul puterilor,
deoarece
capătul tunelului nu se mai ivise de mult,
șoapte de șerpi crescuți la sânul îmbujorat
în ciuda nesăbuinței cu care mă gratulasem,
autopedepsindu-mă din copilărie.

Mi-am propus să depășesc acele ceasornicului,
firele nisipului din miezul perlelor,
visele,
gândurile,
lespezile cu duritatea lor cu tot…

Mi-am promis că mă voi înălța spre fiecare
fir de cer din universul poeziei mele
și încovoia dorința din rărunchiul
sufletului pironit în durere,
spre a desluși cu binecuvântare
zorii acelor dimineți pe care
îi merit.

Mi-am primit răsplata,
de-abia acum,
o simt, o ating, sărut, privesc
și mă minunez… ca într-o oglindă…

Oare de ce a trebuit să trăiesc așa de mult
fără a te cunoaște?
Și oare de ce spun că te-am găsit de-abia acum când,
de fapt tu ești doar jumătatea mea…?!?

Ești ceea ce nu aș fi îndrăznit să-i cer
Domnului Dumnezeu,
pentru că nu aș fi crezut că existai pentru mine,
un eu în varianta masculină,
un suflet atât de asemănător
încât,
îmi este teamă să nu mă trezesc
din acest vis…

Deși tu spui că suntem adevăratul întreg.
Nici nu-mi mai amintesc dacă vreodată
mi-am spus rugăciunea implorând
mângâierea sufletului tău.

Acum Dumnezeu mi te-a trimis.
Totul este de partea noastră,
chiar și întunericul în care domnesc
cei ce ne urăsc.
Cum aș putea să nu-i mulțumesc
pentru că mă învață să mă iubesc iubindu-te ?

Cum?
Mă faci să înțeleg cine este cel mai important,
cine sunt, suntem și de ce existăm,
doar pentru a demonstra că încă mai există minuni.

 

 

Am dreptul de-a zâmbi

 

 

 

 

Am mușcat din nori cu versul, 

Mi-am pus viața la dospit

Și-am descoperit că-n mersul

Către ieri, m-am risipit. 

 

Am mușcat din depărtare, 

Drumul să-mi fie mai scurt,

Durerea să se strecoare

Ca o lacrimă, un furt.

 

Am clădit poem din stele

Și l-am pus la încolțit, 

Pentru lacrimile mele, 

Ce nu s-au mai înmulțit.

 

Am clădit o dimineață 

Dintr-un galben trandafir 

Și-am pornit în altă viață

Cu miros de tei și mir. 

 

Mi-am întins, a implorare,

Mâinile, spre cer senin

Și-am ales să mă-nconjoare

Dragostea fără suspin. 

 

Nopțile au dat năvală

Să-mi îngroape zorii-n ploi, 

Dar de-acum,  pe-această coală

Doar versul va fi-ntre noi. 

 

Pierdusem orice speranță,

Nici măcar nu mai visam 

Că va avea importanță 

Cerul spre care zburam.

 

Dumnezeu mi-a scos în cale,

Limpezindu-mi slăbiciunea, 

Căldura brațelor tale…

Și-a înfăptuit minunea.

 

De o viață, și mai bine, 

M-am rugat noapte și zi

Să te întâlnesc pe tine,

Să am dreptul de-a zâmbi.

 

Acum înțeleg trecutul

De ce-a fost așa hain,

Fiindcă–mi zidea așternutul

Cu tine, prins în destin.

 

Din lacrimă – o stâncă

Nici nu mai știu pe care parte cerul,
a ruginit de-atâtea ploi și vânt.
Nici n-am să-ncerc să deslușesc misterul
ce s-a desprins din lacrimă și cânt.

Nici nu mai știu de ce se mai zidește
firescul ieri pe frunze de ferigă,
când drumu-acesta nu mă mai ferește
de nicio lacrimă ce-n mine strigă.

Mi-e drumul greu, dar când mi-a fost mai bine?!?
Nici nu mai știu, nici nu mai vreau s-aud
ce va urma sub streașina ce ţine
loc de răscruce între Nord și Sud.

Aș vrea să zbor, dar nu e vremea încă
la poalele tăcerii să vorbesc,
eu m-am născut din lacrimă – o stâncă,
și m-am zidit cu Cerul să răzbesc.

A doua petală

Trezește-mă, te rog, și spune
Că ne-am născut în luna mai,
Că nimeni nu ne va răpune
Și nu-ţi va ordona să stai.

Că voi zbura la braț cu tine
Și vom păși pe-același drum
Care de fapt ni se cuvine
Clădit de amândoi, din scrum.

Trezește-mă când se mai moare,
Învie, fără importanţă,
Când doar noi împletim culoare,
Și despletim albă speranță.

Când aripile-ncep să-mi crească
Trecutu’ încet, încet adoarme
Și cu blândețea-ţi îngerească
Îmi pui săruturi peste arme.

Trezește-mă când zorii-n rouă
Ne scaldă, fără să clipim,
Când ne îndeamnă-n viața nouă
Neîncetat să ne iubim.

Când totul curge la-ntâmplare
Făr-a fi fost cândva trasat.
Trezește-mă din nopţi, visare
Și spune-mi că-i adevărat.

Trezește-mă când în petale
De trandafir mă învelești,
Mă legeni în visele tale
Și cu iubire mă trezești.