Publicat în Dana Pătraşcu

Un vers din vis


Vezi,
el mai mult ca niciodată
știe încă
ceea ce tu nu vei învăța
nicicând,
ceea ce tu
nu vei ajunge
să faci nici la vara care vine,
nici la cea care va urma după ea.

Vezi,
cum el se află încă
înaintea ta cu un kilometru?
când își mai dorește
un vers
reușește
să mă ridice
acolo sus pe umerii lui
să mă ajute
să-mi iau cerneală și să scriu
la lumina Lunii si a stelelor.

Vezi,
oricât de departe ar fi,
veșnic va fi aici
în inima mea
pentru că el știe
cum să mă transforme în vers
adunându-mă din pat,
șoptindu-mi cuvinte magice la urechi
ca să mă poată transforma în poezie.

Vezi
ce înseamnă
să știi să pătrunzi în visul
celui care te iubește?

Publicat în Dana Pătraşcu

NU


Nu încerca să mă-nțelegi,
nu ai putere.
E timpul drumul să-ți alegi
fără durere…

Nu încerca să mă strivești
ca pe-o lămâie,
să afli tot, să stăpânești
falsă vecie.

Nu pierde timpul în zadar,
e scurtă viața,
zboară mai sus de calendar,
alungă ceața.

Nu mă ruga să mă strecor
printre cuvinte.
E timpul să trimiți un dor
printre morminte.

Nu vreau să neg, nici să afirm
că-i primăvară.
Tu nu cunoști mersul infirm
prin călimară.

Nu vreau să știu nimic în plus,
e mult prea frig.
Din noi un suflet am exclus,
al meu, și-l strig.

N-am să-l trezesc din visu-n care
mi s-au furat
stele căzute la-ntâmplare…
Și-am degerat.

Nu pot așa cum vrei să fiu,
nu sunt fereastră
să mă deschid spre sidefiu,
nu dorm în glastră.

Nu vreau să-mi spui ce să-mi aștern
sub pernă iar
dar nici sub lacrimă etern,
să-mi fi coșmar.

Vreau să spun DA atunci când simt
și când doresc,
nu-mi place zilnic să te mint!
Nu te iubesc!

Publicat în Dana Pătraşcu

Cu și fără tine


Am îngenunchiat la picioarele nopților
Implorându-le să-mi ademenească insomnia
Într-un colț de cer,
Cu și fără speranță.

Mi-am pus stelele să te caute
Prin tăișul zorilor,
Răsăritul să-ţi ademenească pasul
Cu și fără strigăt.

Clipele se sfărâmau sub presiunea degetelor,
Șoaptele se asigurau la răscruce
Că nu ai fost o nălucă
Cu și fără vis.

Asurzitor răspuns mi-a străpuns
Pieptul înfiorat
Genele mi-au aprins lacrimile
Cu și fără stele.

Publicat în Dana Pătraşcu

cu El am învins


Arzi de nerăbdare să-mi săruți prezentul,
să-mi aduci pe tavă tot ce mi-aș dori,
să-mi pui la picioare Luna cu defectul
ei de-a da lumină cât va străluci.

Arzi pe dinăuntru și pe dinafară
mai ceva ca gerul care m-a cuprins,
mai ceva ca lumea care mă-nconjoară
de când strig în șoaptă: "cu El am învins!"

Vrei s-auzi că timpul n-a schimbat nimic,
de două decenii încă te aștept
ca pe o scrisoare vie într-un plic,
să-ți sărut iar ochii căzuți pe-al meu piept...

Arzi de nerăbdare să m-auzi râzând?
să-mi privești iar chipul strălucind de dor,
să mă iei în brațe, caldă, tremurând
ca odinioară când credeam că zbor?

N-am uitat, fii sigur, n-am uitat să plâng
n-am uitat să-ți caut ochii prin străini,
să îți scriu în noapte versul meu nătâng,
să te port în suflet pășind printre spini.
 
N-am uitat nici clipa când m-ai luat în brațe
și-ai făcut din mine Zâna din povești,
niciun Zmeu din lume să nu mă înhațe...
și-mi spuneai adesea ce mult mă iubești!

N-am uitat nici noaptea de la malul mării
când pe al tău umăr capu'-mi odihneam, 
mă vegheai șoptindu-mi: nu mă da uitării!
N-am uitat, iubire, doar îți promiteam!

N-am uitat nici ziua când mi-ai spus că pleci,
că n-ajungi la mine, că eu sunt prea sus,
când plângeam într-una, tristă pe poteci,
când tu-mi erai totul, și totuși te-ai dus.

Ai găsit acolo bani mulți și averi?
Te-ai întors cu sacul plin cu bunătăți?
N-am uitat, iubire, parcă a fost ieri,
deși astăzi suntem două jumătăți.

EU o jumătate exact cum ai spus,
neîngenunchiată de niciun coșmar,
ajutată veșnic doar ce "Cel de Sus",
am răzbit în viață, dragul meu hoinar.

Sufletul din mine mi-a fost amputat
când mi-am dus la groapă fii, rând pe rând,
dar de Sus, din Ceruri, El m-a ajutat
să pășesc prin crivăț și cu tine-n gând.

Azi când totul pare ca un film sfârșit,
și-mi privești surâsul stins în colțul gurii,
vii și-mi ceri iertare, admiți c-ai greșit,
dar nu știi puterea Sfântă-a Picăturii.

Mi-ai spus că sunt stâncă și-ai avut dreptate,
un robot pe care n-ai cum să-l oprești,
mă strecor prin flăcări, ca o stea prin noapte
și răsar acolo unde nu gândești.

Azi sunt Picătura ce-a putut să-ndure
munți de răutate, de trădări și chin,
sufletul din mine n-au putut să-mi fure
deși mi-au vrut viața și harul divin.

Nu m-au pus pe cruce, nu m-au răstignit,
dar mi-am dus în spate încă vreo trei vieți
suferind în taină fiindcă te-am iubit
și-am crezut în zorii unor dimineți.

Nu vreau să-ți cer anii "pierduți" înapoi,
n-am să-ți reproșez nici măcar o clipă
că ai pus atâta noapte între noi,
e târziu, iubite, să mai faci risipă.

Nu mai sunt aceeași, nu mai vreau să știu
cât îți e de bine, cât îți e de greu,
dacă ai plăcerea să citești ce scriu,
dar nu cred în vorbe, cred în Dumnezeu.

Numai El, Drăguțul mi-a pus scut și haină
să nu mă pătrundă niciun ger câinesc,
să nu mă distrugă, nici măcar în taină
răutatea lumii în care trăiesc.

Numai El, din Ceruri, m-a-ndrumat mereu
să pășesc cu capul sus, fără de frică,
m-a-ntregit la bine, susținut la greu,
sunt O Picătură care se ridică.

Dulcea libertate prea greu câștigată
îmi pansează zilnic răni adânci, adânci,
nu mai sunt femeia ce plângea odată,
acum sunt un munte zâmbind printre stânci.
Publicat în Dana Pătraşcu

cerșind o dimineață


La ora când
se ceartă luna cu stelele,
să nu-i mai fure argintul roz,
strivesc minciuna
viscolind aprig prin pădure
șoapte fierbinti de catifea.

La ora când
îmi cauți visul
pe paginile ruginite,
să înflorească,
îmi scuturi soarele de raze
și de mândria lui cerească.

La ora când
te strig sălbatic
izbind tăcerea de pereți,
îmi aduci
luna la picioare
în ciuda crudei dimineți.

La orele acelea,
toate,
din măruntaiele cerești,
renasc,
cerșind o dimineață
în care tu mă întregești.