Cel puțin odată

Cel puțin odată vreau să-ți fiu dorință,
cel puțin odată să mă osândesc
peste lumea asta dacă-i cu putință,
cel puțin odată să mă regăsesc.

Cel puțin odată să mă strângi în brațe,
cel puțin odată să mă ning pufos
peste culmi de suflet pline de speranțe,
cel puțin o clipă să trăim frumos.

Cel puțin odată să mă duci departe
de toată durerea care m-a-nghețat,
să-mi citești în suflet ca și-n a mea carte,
cel puțin odată cu adevărat.

Reclame

Arta de a zbura când iubesc

Nici nu mai știu ce se mai poartă
nici n-am de gând să strălucesc,
că din iubire eu fac artă…
– Arta de-a zbura când iubesc –

Mi s-a mai spus că nu am minte,
că viața mi s-a scurs în van,
dar eu pășesc doar înainte,
fiindcă doar Ceru-mi e tavan.

Nici nu mai știu în care carte
am scris sau numai am citit,
că ce-i al meu e pus de-o parte,
se pare că… m-am liniștit.

Mi s-a mai spus că-s numai bună
de tras pe dreapta – la relaș,
că-n lumea asta doar pe Lună
există pentru mine naș.

Nici nu mai știu din care clipă
am sentimentul omenesc,
dar știu că-n sufletul meu țipă
– Arta de-a zbura când iubesc –

Înainte

Când vei vedea că Luna plânge
sub șoapta stelelor zglobi,
că Universul nu-i ajunge
și versul mă va înrobi,

Când vei vedea că plânge noaptea
rătăcind între DA și NU,
să-mi pui în plete libertatea
de a visa cum visezi tu!

Când vei vedea că din dorință
se va înfiripa poem,
să fii, cu multă chibzuință,
aici, dar fără să te chem.

Să-mi aduci lumea la picioare
cu tot ce are ea mai sfânt,
să fim ca Luna lângă Soare,
să luminăm acest pământ.

Să-mi dăruiești doar o petală
din florile ce ți-au zâmbit,
ca stelele ce dau năvală
în noapta asta de granit.

Când vei vedea că Luna plină
se-ascunde după trei cuvinte
punându-și geana-n carantină
să privești numai înainte.

Pentru că vreau să alin

”Voi scrie”, i-am spus, înainte să ne luăm la revedere. Și-a adunat câteva lucrușoare și a urcat în avionul care l-a purtat spre Canada, unde era plecat fiul său, de ani buni… Preotul care îmi citise versurile pe unul din site-uri, unde posta și el, mi-a recunoscut numele și m-a abordat…

”Măi fată, eu îți cunosc bunicul, nu se numea Ion? Nu veneai pe la el și te jucai… biserica e în fața casei lui… Mătușa ta, Gina, cântă foarte frumos, dar a plecat de mult din țară…și…”

Probabil… eram prea mică, nu îmi amintesc…. ce bine ar fi fost dacă aș putea să uit ceea ce-mi doresc și să-mi amintesc doar ce vreau… dar aș deveni cea mai săracă ființă din lume și … poate că e mai bine să port desaga asta grea cu amintiri, care m-a cocoșat de tot…

”Știi de ce lăcrimezi și suferi atât? Pentru că Dumnezeu ți-a dat un dar, iar tu Îl ignori. Ascultă ce-ți spun… Sunt om de litere, scriu de când mă știu, am colindat în toată țara pe timpul lui Ceaușescu, cu Ion Dolănescu și nu numai… Tu ai har de la Dumnezeu, nu trebuie să-l păstrezi doar pentru tine, pentru că nu e ușor de dus… dăruiește-l tuturor!”

Îl sunam de câte ori mă durea sufletul, se urca pe tractor să nu piardă semnalul și vorbeam zeci de minute despre tot și toate. Spunea că eu am suferit ca și Maica Domnului pentru că mi-am îngropat doi copii… Eu plecam capul îndurerată și-i spuneam că sunt prea mică pentru o așa onoare, deși lacrimile îmi ardeau sufletul ca și acum, dar… Ultima dată l-am văzut la lansarea ultimului meu volum de versuri ”Eternitatea într-o singură carte”…

Azi mi s-a făcut dor de dânsul și e prea departe să-l mai pot suna, să-i spun că m-am decis să aleg între lacrimă și literă… Am deschis laptopul și iată-mă înapoi… nici nu contează ce voi scrie… e pagina mea și cine vrea să arunce o privire pe ea, e binevenit, cine nu, să fie sănătos…

Nu am voie să stau în loc, nu am voie să ”tac”, trebuie să scriu ceva, poem, proză, vers alb, verde, nu contează… metaforă, apă chioară… sunt așa mulți scriitori care inundă mediul online încât eu, insignifiantă cum sunt, nu am cum să lovesc sau să rănesc pe cineva, nici nu-mi doresc asta… Niciodată nu mi-am dorit să lovesc pe cineva, deși am întâlnit și oameni care m-au scos din sărite în așa hal încât îmi venea să le dau pur și simplu cu o tigaie în cap… Cu ce m-aș fi ales? Cu nimic… Așa i-am spus și unui cititor care mi-a zis după ce a citit ”Dreptul de a zâmbi” și gândea el cam ce ar face unuia care mi-a rănit sufletul, unul dintre toți, … ”Cu ce te alegi?” M-a privit uimit… Da, Onu, cu ce te alegi? După atâția ani… Nimic nu rămâne neplătit în această viață…

Deci … m-am decis să mă apuc din nou să adun gânduri, lacrimi, cum vreți să-i spuneți… atât cât timpul îmi va fi favorabil… cine știe, poate într-o zi, un tânar care crede el că are o viață nefericită, să dea peste aceste rânduri și după ce le va citi, să realizeze cât de fericit este… și să uite toată durerea care l-a făcut să plângă… pentru că vreau să alin sufletele înlăcrimate.

Acolo unde…

Acolo unde numai vântul 
mă poartă fără să-mi doresc, 
acolo unde numai gândul 
mă duce fără să clipesc…

Acolo unde noaptea-mi smulge,
în miezul ei, un vis firav, 
acolo unde nu m-atinge 
nimic obscen, nimic mârșav…

Acolo unde ziua vine 
pentru a naște început, 
acolo unde ploaia ține 
doar cât durează un sărut…

Acolo lumea se oprește 
din rătăcirea-n Univers 
să-mi savureze nebunește 
filă cu filă, vers cu vers.

8 ani

Au zburat opt ani, copile,
Parcă nici n-au existat, 
Au zburat opt ani de zile
De când m-ai abandonat.

Tu plecat acolo-n ceruri,
În Rai, Iad, cum s-or numi,
Eu lupt veșnic printre geruri, 
Ani la rând, zi după zi.

Am rămas ca frunza-n toamnă, 
Să ruginesc în surdină,
Deși noaptea mă îndeamnă 
Să trăiesc fără lumină.

Au trecut opt ani, zadarnic, 
Încă nu am învățat 
Să trăiesc cu-n dor amarnic,
Dor nescris, nedescifrat.

Nu mai am stabilitate, 
Sunt și oarbă sunt și șchioapă, 
Nu am vis, nu am dreptate, 
Mi-ai luat tot… cu tine-n groapă.

Am rămas aici să-ți scutur 
Câte-un vers peste mormânt,
Lacrimile să-mi alătur 
Atâta timp cât mai sunt.

NeVers

Mi-am pus pe tâmple ceața
să mă aud visând,
să-mi scutur dimineața
de cearcăne, pe rând,
pe pași, pe nepăsare,
pe șoaptă și pe vis,
pe noaptea-ngenunchiată,
pe toate câte-am scris,
pe stele fără număr,
pe lacrima trunchiată,
mi-am pus pe frunte norii
să te visez vreodată.

Mi-am adunat tăcerea
la ceasul desfrunzit,
să îmi ascund durerea
în tot ce-am investit,
în replica din urmă
a lanului de grâu,
în tot ce nu se curmă
și curge peste râu,
se-adună în oceane,
în fire de nisip,
se rupe în secunde
făcându-mă să țip.

Mi-am despletit tristețea
în versuri deșuchiate,
să îți aștept binețea
în fiecare noapte,
dar am visat că visul
s-a înecat la mal
și am rămas nescrisul,
neversul triumfal,
nedeslușitul verii
cu ceața-n zori de Mai,
implorând adierii
să-ți murmure ”mai stai!”