Poem crunt


Am vrut să-ți scriu pe frunte, dimineața,
când șoapta ta-mi sădea în trup fiori
când soarele-mi cerea să-ți dărui viața
deși ți-am dat-o de mai multe ori.

nici nu mai știu cu ce se-nvinge lumea
cu ce se-ngână nopțile, pe rând,
din ce se naște vidul sau mulțimea,
știu doar atât, ești viu în al meu gând.

Am vrut să-ți scriu pe pletele albastre
când marea înceta să mă sărute,
pe firul de nisip căzut din astre,
să luminez zdrobind nopțile mute.

nici nu mai știu de când te-ascult în mine
silabisind tăcerile pustii
și mă ascund de tot ce se cuvine
să nu m-auzi cum te aștept să vii.

Am vrut să-mi șterg iluziile toate
de praful vremilor nepământești,
să-ți scriu din lacrimile-asimilate
poemul crunt în care dăinuiești.

nici nu mai știu unde mi-am pus cuvântul,
sub piatra rece să nu istovească,
dar am zidit pe stele jurământul
să te iubesc cu patimă cerească

Atentie la ceapa si usturoi


Originally posted on Neclintit.com:

foto_24987_thumb[5]Am primit zilele trecute un mail care mi s-a parut interesant.Pare incredibil, dar daca este adevarat?!

Iata despre ce este vorba:

“Acum citeva zile m-am trezit la 3 dimineata cu un copil cu febra si nasuc mucios, rugindu-ma sa-i iau temperatura    si sa-i dau “michimente” ca a racit…Dupa ce i-am dat lingurita de siropel panadol, am luat o ceapa, am taiat-o si am asezat-o intr-un bol, exact linga perna copilei… 5 ore mai tirziu, la ora 8 cind ne-am trezit, nu mai avea febra , doar nasuc un pic mucios, iar ceapa arata ingrozitor – galben-verzui si mirosea de ziceai ca a putrezit demult. Ce e scris mai jos nu e poveste: sunt intimplari reale.

Din studiile efectuate asupra proprietatilor si efectelor Cepei si Usturoiului, se pare ca aceste doua vegetale deosebite au proprietatea de a “absoarbe” virusii si bacteriile, in momentul in care sunt “activate”, adica in momentul…

View original 1,243 more words

Nu-i de ajuns


Am încercat seară de seară
să-mi îngrădesc gândul
cu cioburi de stele.
mi-au luat foc visele
și luminat nopțile.
.
Am hotărât să-mi  despletesc
visele pe umerii munților,
în timp ce zorii-mi pictau chipul tău
în iarba înrourată
catifelându-mi călcâiul.
.
Am depus la picioarele dorului
stânci, lacrimi și miere
de pe buzele încleștate
ale amintirilor în care domneai
numai tu, regele viselor mele.
.
Am sfâșiat apusul
cu ghearele înmuiate
în flăcările soarelui
și-am îngenunchiat înaintea lunii
ce urma să-și împartă visele
în frumoase și neîmplinite.
.
Am sperat că te voi uita,
m-am resemnat
știind că nu e de ajuns
să-i pui inimii ochelari
de soare la răsărit de lună.
.

Mai există: "noi"?


opicaturadesuflet:

Despre “noi” ce-aş putea spune?
“Noi”, am fost cândva iubiţi,
Ne hrăneam cu-afecţiune,
Ne numeam “îndrăgostiţi”.
Ne urcam pe culmi alpine,
Într-un “noi”, viu, unitar.
Clipa când “tu” şi cu “mine”
S-a oprit la minutar,
N-a găsit forţa să spele
Amintirea unei ploi,
Iar pe paginile mele
“Tu” şi “eu”, au rămas “noi”.
“Noi” există, n-a murit!
Nu s-a şters din calendare!
Dacă nu eşti lămurit,
Striveşte-mă cu uitare!
Loveşte-mă cu tăcere,
Cu-o stâncă, c-un bolovan
Inundă-mă în durere…
Şi… revin-o peste-un an,
Într-o zi întunecată,
Într-o zi plină de ploi…
Întreabă-mă înc-odată:
“Oare mai există: “noi”?

Originally posted on Stropi din sufletul meu:

Despre “noi” ce-aş putea spune?
“Noi”, am fost cândva iubiţi,
Ne hrăneam cu-afecţiune,
Ne numeam “îndrăgostiţi”.
Ne urcam pe culmi alpine,
Într-un “noi”, viu, unitar.
Clipa când “tu” şi cu “mine”
S-a oprit la minutar,
N-a găsit forţa să spele
Amintirea unei ploi,
Iar pe paginile mele
“Tu” şi “eu”, au rămas “noi”.
“Noi” există, n-a murit!
Nu s-a şters din calendare!
Dacă nu eşti lămurit,
Striveşte-mă cu uitare!
Loveşte-mă cu tăcere,
Cu-o stâncă, c-un bolovan
Inundă-mă în durere…
Şi… revin-o peste-un an,
Într-o zi întunecată,
Într-o zi plină de ploi…
Întreabă-mă înc-odată:
“Oare mai există: “noi”?


View original

sângerând fir cu fir


 

Sparge geamul, te rog,
și privește-n blestem,
fără cioburi zălog,
să m-auzi când te chem,
.
nu lăsa visul prins
între-acele făpturi
care nu m-au distins
printre dărâmături.
.
nu-mi e lumea de unt,
nu-mi e poftă de ceai,
nu mai știu cine sunt,
nu mai știi ce să-mi dai…
.
nu mai vreau să-mi oferi
cer pictat de poeți,
nici nu-i cazul să-mi ceri
cerceluși, epoleți…
.
nu mai vreau să visez
numai flori la zenit,
să mă încătușez
pentru ce n-am greșit.
.
nu-mi e dor să-nfloresc
de la cer la pământ,
să învăț să cerșesc
pentru cei ce nu sunt.
 .
mi-e lumina de orb,
într-o singură zi.
dintr-o pagină sorb
sensul clipelor vii,
.
mi-au pus lacăte-n gând
aripi smulse de nori,
m-am trezit alinând
stele smulse de zori.
.
cioburi multe lipsesc
din sălbaticul șir,
gleznele-mi desfrunzesc
sângerând fir cu fir.

 .

În ultimii cinci ani


Tu ce-ai făcut în ultimii cinci ani?
Eu am iubit, cum n-am să-ți pot răspunde,
așa cum arde frunza sub castani
când toamna crudă versul îmi pătrunde,

cum n-am să mai iubesc cinci vieți de-acum,
nici n-aș putea improviza în grabă,
de cinci ani ard, mă sting, renasc din scrum
și mă strecor printre cei ce mă-ntreabă.

Tu ce-ai făcut în ultimii cinci ani?
Eu am purtat în piept nevătămată,
iubirea, ignorând contemporani
ce n-au simțit întregul niciodată.

Poem fără tine


Tu nu ai auzit că
se poartă demachiantu-n buzunare?
Cangurii… trec pe stradă
fluierând a pagubă,
a pustiu,
și a vise coapte pe plită,
în țest,
la gura soarelui răsare.

Adorm din greșeală pe câmp
și înfloresc cu gândul la tine
și numai la tine,
din patru în patru clipe
de parcă sfertul academic
ar avea un an.

Mă trezești cu aceleași cuvinte
țintuite într-un șir de tăceri,
mângâindu-mă pe frunte
cu sufletu-ți cerșetor de vers.

Te iubesc la fel ca și ieri
când eram mai fragezi cu o viață,
mai limpezi cu un sărut
și mai goi cu un apus.

Un sfert de cer se cutremură de ciudă,
auzindu-mă.
Un altul se adapă cu lacrimile mele,
în timp ce se cultivă cel de-al trei-lea
cu semințele stelelor ce ne vor lumina
întregul.

Te iubesc, ca și când
nu mai am ce întinde pe pâine,
pe vers, pe întuneric, pe lumină,
să nu mă orbească și pe mine
amuțindu-mi viscolul zilelor
fără tine.

Te iubesc, cutremurându-mă de dor,
din zi până-n noapte,
și dintr-o noapte în cealaltă
pierzându-mă între pereții depărtărilor
mă strivesc sub gânduri
devenind poem.