Eram cenușă bântuind pe țărmuri
când mi-ai întins o mână surâzând,
eu, biet poet ce rătăcea trei versuri
din lacrimile toate ascunse-n gând.
O flacără care zbura spre soare
să se aprindă iar și iar și iar...
să nu rămână cerului datoare
cu lacrimile mistuite-n jar.
Eram, cum am mai zis, fără speranță,
fără lumină, fără adăpost,
eram un nor arzând fără chitanță,
iar tu un domn cu zâmbet contra cost.
Ca Phoenix renăscută înc-odată
și înc-odată, iar m-am redresat
și-am dăruit cu inima curată,
dar n-ai fost mulțumit cu ce ți-am dat.
Ce-aș fi putut alege-atunci în grabă,
ce aș mai fi putut să-ți dăruiesc,
doar libertatea și să-mi văd de treabă,
să îți iert tot, dar tot să-mi amintesc.
După atâta amar de timp și vreme
când ai realizat de fapt ce-am fost,
veșnic nemulțumit, plin de probleme
zgârmi în cenușă... fără niciun rost.
Nu vrei să recunoști c-am fost o oază
din care te-ai hrănit cum ai putut,
lăsând în urmă florile din vază,
veșnic nemulțumit... necunoscut.
Nu mă mai deranja cu baliverne,
nu te mai plânge pe la cunoscuți,
alt copy/paste în tine se discerne,
ți-ar fi mult mai benefic să mă uiți.
Apreciază:
Apreciere Încarc...