Am legat trandafirii la ochi cu lacrima mea. Am băut cupa tăcerii înspinându-le aripile iertătoare... Am reușit să-mi ascund miezul nopților în buzunare, să-l însiropez cu tine șoptindu-ți dorul stelelor aprinse de roșul trandafirilor ce-au ridicat mâinile spre cer... a implorare Nicio ploaie nu poate spăla ceea ce ai clădit tu, nicio noapte nu poate fi mai catifelată decât buzele tale. Niciun întreg nu ne poate întrece, tu ești doar versul meu, eu poezia ta.
Eu mereu
Nu mai vreau s-alerg, nu mai vreau să zbor, nu mai vreau să șterg sufletul de dor... Nu mai vreau să spun, nu mai vreau să tac, să mă tot supun ca un fir de mac Roșu și firav pe câmp rătăcit, dorul cel mai grav și cel mai iubit... Nu mai vreau să-l știi, nu vreau să-l începi, dorul meu de fii nu vreau să-l percepi. Nu vreau să-l termini, nu vreau să-l atingi nici printre lumini stinse să-l învingi. Vreau să mă adun cât sunt eu de fiară și să mă cunun cu un strop de ceară. Să mă iscălesc pe zăpezi albastre, noaptea s-o iubesc cu stelele noastre. Vreau să beau venin din al tău pocal și să mă închin chiar când sunt la mal. Să mă regăsesc fără să mi-o ceri, vreau să mă trezesc dup-atâtea seri. Nu mai vreau să zbier în sufletul meu, eu mereu am Cer și un Dumnezeu.
Pe un pat de flori
Bine-o fi să mori pe un pat de flori, bine-o fi să zbori printre sărbători. Bine-o fi să fii nopți trandafirii, zori înseninate, clipe minunate. Bine-o fi să ai nopțile de Mai undeva sub cer, pline de mister. Bine-o fi să poți doar printre roboți lin să te strecori, bine-o fi să mori? Bine-o fi să dai nopților de Mai vers neprihănit fără asfințit. Bine-o fi să pui lacăt dorului și să te ascunzi după ochii uzi. Nimeni să nu știe ce bine-o să fie, totul să rămână ca după furtună. Uneori s-arăți cât de bine poți, alteori să dai doar versuri de Mai. Vers înlăcrimat, stins, abandonat printre sărbători... Bine-o fi să zbori.
La zece ani
S-au scurs zece ani de zile de când m-ai lăsat pe lume, iar tu ai plecat, copile unde... nu-s măști și costume. Ți-ai luat în palme viața și-ai dus-o așa departe... unde cântă dimineața și iubirea nu desparte. Unde dorul nu există, unde sufletele zboară, unde noaptea nu e tristă, viața-i singura comoară. Unde nu există ură, unde cu toți vom ajunge așa cum scrie-n scriptură, pân-atunci... am timp a plânge. Nu mai știu ce-i alinare, pentru că nu e firesc eu să fiu, încă, sub soare și mereu să te jelesc. Cei ce n-au aflat iubirea pentr-un fiu sau chiar mai mulți nu cunosc ce-i fericirea, n-ai motive să-i asculți. Am dat Cerului doi îngeri și-am rămas să rătăcesc ca după sute de-nfrângeri în lacrimi să mă topesc. Fără mâini suntem ființe, oameni, chiar fără picioare, fără copiii - suferințe rătăcind fără scăpare. Cum să uit că ți-am dat viață, iar tu i-ai pus punct, copile? Nu mai am nicio speranță... S-au dus zece ani de zile. Când părinții merg la ceruri devenim orfani... pe rând, însă ardem triști în geruri purtând puii doar în gând.
La poalele cascadei
aș vrea să fiu cu tine înc-o viață să mă aduni și să mă rătăcești, să mă inspiri în orice dimineață să-mi dăruiești săruturi îngerești. aș vrea să-ți simt dorințele-nainte de-a apuca măcar să le rostești, să le-mpletesc cu miere și cuvinte pe care numai tu să le primești. la poalele cascadei să ne naștem, în vârf de munte să cuprindem zarea sufletul plin de răni să-l recunoaștem, să-l vindecăm și să-i redăm culoarea.
