Publicat în Dana Pătraşcu

Un suflet de femeie


Am vrut să-ți fiu odihnă, fir de geană,
să-ți aștern visele pe perne vii,
argintul stelelor fără prihană,
dar m-ai uita în nopțile târzii.

Am vrut să-ți împletesc un cer albastru
din care numai noi să ne-mbătăm
sorbind de-a pururi astru după astru,
dar m-ai uita în zori când fremătăm.

Am vrut să-ți fiu un val neferecabil,
să-mi uiți seninul ochilor instant,
să mă aduni și să mă bei inexplicabil,
dar m-am temut că malul e înalt.

Am vrut să-ți fiu aromă de-orhidee
și aripă de vis necugetat,
dar sunt atât – un suflet de femeie,
care-și dorește veșnic sărutat.

Publicat în Dana Pătraşcu

Am ales zborul


 

 

 

 

 

Din zeci, chiar sute de petale

ce-au vrut călcâiul să-mi sărute,

am ales lacrimile-n zale

și mângâierile născute.

Am ales zborul peste noapte

dintr-un abis necontrolat,

iubirea zămislită-n fapte

pe un covor imaculat.

Din mii de vise nevisate

și rugăminți fără corset

aleg ca lacrimile toate

să le predau la amanet.

Alegem zorii fără ceață

și șoapta plină de senin,

trăind să împletim o viață

fără distanțe sau suspin.

 

 

Publicat în Dana Pătraşcu

Doar noi


Am învins prăpastia
cu toate barierele sale.
Le-am ridicat una câte una
Învingând spinii…

Nici nu apucasem
să ridic ochii spre tine,
Neglijentă, ca de obicei…
Ignorând orice cantitate…

Mi-am îndreptat pașii,
ignorandu-ţi privirea
spre alte seri cu lună
plină de speranță.

Nici n-aș fi crezut că
mi se va mai deschide o ușă.
Că sfârşitul anului
poate deveni începutul mileniului.

Cine ar fi crezut că
vom răsturna carul mare
peste o lume înfierbântată?
Inevitabil răspuns… doar noi.

Publicat în Dana Pătraşcu

Îndrăznește!


 

Am îndrăznit să visez
conștientă cât sunt de puternică.
Am învins
învingând teama de prăbușire.
Radiez ca soarele!
În miez de zi…
Am voie?
Simt că sunteți de partea mea…

Zburați cu mine de mână.
Vă pot împrumuta o pereche de aripi.
Totul este să aveți încredere în viață,
lumină, pace, Dumnezeu.
De acum puteți zbura…
nimic nu vă poate sta în cale…
nici măcar eu.

Publicat în Dana Pătraşcu

Cât mai e vreme


 *
De-ar fi să fiu un fir de crin albastru,
Să-mi fii parfumul ce alungi suspinul
Cu glasul tău – fiorul unui astru –
Mi-aș răstigni în inimă tot chinul.
*
De-ar fi să fiu iubirea înghețată
În pieptul celor ce frâng răsăritul,
Aș înflori din ochii tăi, purtată
De-un dor nebun, ce-ntrece infinitul.
*
Ești sufletul ce-mi toarnă-n suflet soare,
Pe lacrima ce-a curs neîncetat
Când versul se așterne la-ntâmplare
Din călimara cerului visat.
*
Ești cel ce mi-a ucis lacrima tristă
Pe care o purtam în buzunar
La loc călduţ, un nufăr pe-o batistă,
Sub gerul iernii, rupt din calendar.
*
Ești ceea ce ar trebui să fiu
La brațul dimineților prezente,
Aprinde-mă cât nu e prea târziu,
Iar stelele, geloase, nu-s atente.
*

Publicat în Dana Pătraşcu

Trezește-mă la viață!


Și azi mi-e dor de tine,
parcă mai mult ca ieri…
Oare mi se cuvine
atât de multe seri
cu lacrimi fără număr
și fără de senin… ?
atâta ger și zloată
și-atâta dor și chin?

Am înțeles că mie
așa mi-a fost destinul,
Galben – de păpădie,
Verde – precum pelinul,
Roșu – ca marea-n valuri
când a rescris destine
triumfătoare-n hamuri…
Oare mi se cuvine?

Mi se cuvine dorul
ce-l port cu-atâta jale
în piept, și nu-mi iau zborul…
Oare ce-mi stă în cale?
De ce n-am dimineață
zorii să mă aline?
Trezește-mă la viață!
Și azi mi-e dor de tine!

 

 

 

 

Publicat în Dana Pătraşcu

Destin…?!


Mi-a fost dat să mușc din soare
într-o lume fără cer,
Să rămân lumii datoare
pentru tot ce-am tras în ger.

Mi-a fost sortit să-mi iau zborul
ieri, cu aripile frânte,
Să renasc murind din dorul
ce n-a vrut să mă încânte.

Mi-a fost scris să-mi scriu trecutul
în culori nepământene,
Să-mi despletesc începutul
nopților zburând spre stele.

Mi-a fost dată depărtarea
să-mi pot cântări iubirea,
Să adun lacrimi ca marea
risipindu-mi nemurirea.

Mi-a fost dat să scriu pe stele
și pe norii mei aprinși,
Vers din lacrimile mele,
născută dintre învinși.