Publicat în Dana Pătraşcu

Citește-mă!


Am legat trandafirii la ochi
cu lacrima mea.
Am băut cupa tăcerii
înspinându-le aripile iertătoare...

Am reușit să-mi ascund 
miezul nopților
în buzunare, 
să-l însiropez cu tine
șoptindu-ți dorul stelelor 
aprinse de roșul 
trandafirilor ce-au ridicat 
mâinile spre cer... a implorare

Nicio ploaie nu poate spăla 
ceea ce ai clădit tu,
nicio noapte 
nu poate fi mai catifelată 
decât buzele tale.

Niciun întreg nu ne poate întrece, 
tu ești doar versul meu, 
eu poezia ta.
Publicat în Dana Pătraşcu

Eu mereu


Nu mai vreau s-alerg, 
nu mai vreau să zbor, 
nu mai vreau să șterg 
sufletul de dor... 

Nu mai vreau să spun, 
nu mai vreau să tac, 
să mă tot supun 
ca un fir de mac 

Roșu și firav 
pe câmp rătăcit, 
dorul cel mai grav 
și cel mai iubit... 

Nu mai vreau să-l știi, 
nu vreau să-l începi,
dorul meu de fii 
nu vreau să-l percepi. 

Nu vreau să-l termini, 
nu vreau să-l atingi 
nici printre lumini 
stinse să-l învingi. 

Vreau să mă adun 
cât sunt eu de fiară 
și să mă cunun 
cu un strop de ceară. 

Să mă iscălesc 
pe zăpezi albastre, 
noaptea s-o iubesc 
cu stelele noastre. 

Vreau să beau venin 
din al tău pocal 
și să mă închin 
chiar când sunt la mal. 

Să mă regăsesc 
fără să mi-o ceri, 
vreau să mă trezesc 
dup-atâtea seri. 

Nu mai vreau să zbier 
în sufletul meu, 
eu mereu am Cer 
și un Dumnezeu.
Publicat în Dana Pătraşcu

Pe un pat de flori



Bine-o fi să mori 
pe un pat de flori, 
bine-o fi să zbori 
printre sărbători. 

Bine-o fi să fii 
nopți trandafirii, 
zori înseninate, 
clipe minunate. 

Bine-o fi să ai 
nopțile de Mai 
undeva sub cer, 
pline de mister. 

Bine-o fi să poți 
doar printre roboți 
lin să te strecori, 
bine-o fi să mori? 

Bine-o fi să dai 
nopților de Mai 
vers neprihănit 
fără asfințit. 

Bine-o fi să pui 
lacăt dorului 
și să te ascunzi 
după ochii uzi. 

Nimeni să nu știe 
ce bine-o să fie, 
totul să rămână 
ca după furtună. 

Uneori s-arăți 
cât de bine poți, 
alteori să dai 
doar versuri de Mai. 

Vers înlăcrimat, 
stins, abandonat 
printre sărbători...
Bine-o fi să zbori.

Publicat în Dana Pătraşcu

La zece ani


S-au scurs zece ani de zile 
de când m-ai lăsat pe lume,
iar tu ai plecat, copile 
unde... nu-s măști și costume. 

Ți-ai luat în palme viața 
și-ai dus-o așa departe...
unde cântă dimineața 
și iubirea nu desparte. 

Unde dorul nu există,  
unde sufletele zboară, 
unde noaptea nu e tristă, 
viața-i singura comoară. 

Unde nu există ură, 
unde cu toți vom ajunge 
așa cum scrie-n scriptură, 
pân-atunci... am timp a plânge. 

Nu mai știu ce-i alinare, 
pentru că nu e firesc
eu să fiu, încă, sub soare 
și mereu să te jelesc. 

Cei ce n-au aflat iubirea 
pentr-un fiu sau chiar mai mulți 
nu cunosc ce-i fericirea, 
n-ai motive să-i asculți. 

Am dat Cerului doi îngeri 
și-am rămas să rătăcesc 
ca după sute de-nfrângeri
în lacrimi să mă topesc.
 
Fără mâini suntem ființe, 
oameni, chiar fără picioare,
fără copiii - suferințe 
rătăcind fără scăpare.

Cum să uit că ți-am dat viață, 
iar tu i-ai pus punct, copile? 
Nu mai am nicio speranță...
S-au dus zece ani de zile. 

Când părinții merg la ceruri 
devenim orfani... pe rând, 
însă ardem triști în geruri 
purtând puii doar în gând.
Publicat în Dana Pătraşcu

La poalele cascadei


aș vrea să fiu cu tine înc-o viață
să mă aduni și să mă rătăcești,
să mă inspiri în orice dimineață
să-mi dăruiești săruturi îngerești.

aș vrea să-ți simt dorințele-nainte
de-a apuca măcar să le rostești,
să le-mpletesc cu miere și cuvinte
pe care numai tu să le primești.

la poalele cascadei să ne naștem,
în vârf de munte să cuprindem zarea
sufletul plin de răni să-l recunoaștem,
să-l vindecăm și să-i redăm culoarea.