Pentru că vreau să alin


”Voi scrie”, i-am spus, înainte să ne luăm la revedere. Și-a adunat câteva lucrușoare și a urcat în avionul care l-a purtat spre Canada, unde era plecat fiul său, de ani buni… Preotul care îmi citise versurile pe unul din site-uri, unde posta și el, mi-a recunoscut numele și m-a abordat…

”Măi fată, eu îți cunosc bunicul, nu se numea Ion? Nu veneai pe la el și te jucai… biserica e în fața casei lui… Mătușa ta, Gina, cântă foarte frumos, dar a plecat de mult din țară…și…”

Probabil… eram prea mică, nu îmi amintesc…. ce bine ar fi fost dacă aș putea să uit ceea ce-mi doresc și să-mi amintesc doar ce vreau… dar aș deveni cea mai săracă ființă din lume și … poate că e mai bine să port desaga asta grea cu amintiri, care m-a cocoșat de tot…

”Știi de ce lăcrimezi și suferi atât? Pentru că Dumnezeu ți-a dat un dar, iar tu Îl ignori. Ascultă ce-ți spun… Sunt om de litere, scriu de când mă știu, am colindat în toată țara pe timpul lui Ceaușescu, cu Ion Dolănescu și nu numai… Tu ai har de la Dumnezeu, nu trebuie să-l păstrezi doar pentru tine, pentru că nu e ușor de dus… dăruiește-l tuturor!”

Îl sunam de câte ori mă durea sufletul, se urca pe tractor să nu piardă semnalul și vorbeam zeci de minute despre tot și toate. Spunea că eu am suferit ca și Maica Domnului pentru că mi-am îngropat doi copii… Eu plecam capul îndurerată și-i spuneam că sunt prea mică pentru o așa onoare, deși lacrimile îmi ardeau sufletul ca și acum, dar… Ultima dată l-am văzut la lansarea ultimului meu volum de versuri ”Eternitatea într-o singură carte”…

Azi mi s-a făcut dor de dânsul și e prea departe să-l mai pot suna, să-i spun că m-am decis să aleg între lacrimă și literă… Am deschis laptopul și iată-mă înapoi… nici nu contează ce voi scrie… e pagina mea și cine vrea să arunce o privire pe ea, e binevenit, cine nu, să fie sănătos…

Nu am voie să stau în loc, nu am voie să ”tac”, trebuie să scriu ceva, poem, proză, vers alb, verde, nu contează… metaforă, apă chioară… sunt așa mulți scriitori care inundă mediul online încât eu, insignifiantă cum sunt, nu am cum să lovesc sau să rănesc pe cineva, nici nu-mi doresc asta… Niciodată nu mi-am dorit să lovesc pe cineva, deși am întâlnit și oameni care m-au scos din sărite în așa hal încât îmi venea să le dau pur și simplu cu o tigaie în cap… Cu ce m-aș fi ales? Cu nimic… Așa i-am spus și unui cititor care mi-a zis după ce a citit ”Dreptul de a zâmbi” și gândea el cam ce ar face unuia care mi-a rănit sufletul, unul dintre toți, … ”Cu ce te alegi?” M-a privit uimit… Da, Onu, cu ce te alegi? După atâția ani… Nimic nu rămâne neplătit în această viață…

Deci … m-am decis să mă apuc din nou să adun gânduri, lacrimi, cum vreți să-i spuneți… atât cât timpul îmi va fi favorabil… cine știe, poate într-o zi, un tânar care crede el că are o viață nefericită, să dea peste aceste rânduri și după ce le va citi, să realizeze cât de fericit este… și să uite toată durerea care l-a făcut să plângă… pentru că vreau să alin sufletele înlăcrimate.

Reclame

Acolo unde…


Acolo unde numai vântul 
mă poartă fără să-mi doresc, 
acolo unde numai gândul 
mă duce fără să clipesc…

Acolo unde noaptea-mi smulge,
în miezul ei, un vis firav, 
acolo unde nu m-atinge 
nimic obscen, nimic mârșav…

Acolo unde ziua vine 
pentru a naște început, 
acolo unde ploaia ține 
doar cât durează un sărut…

Acolo lumea se oprește 
din rătăcirea-n Univers 
să-mi savureze nebunește 
filă cu filă, vers cu vers.

8 ani


Au zburat opt ani, copile,
Parcă nici n-au existat, 
Au zburat opt ani de zile
De când m-ai abandonat.

Tu plecat acolo-n ceruri,
În Rai, Iad, cum s-or numi,
Eu lupt veșnic printre geruri, 
Ani la rând, zi după zi.

Am rămas ca frunza-n toamnă, 
Să ruginesc în surdină,
Deși noaptea mă îndeamnă 
Să trăiesc fără lumină.

Au trecut opt ani, zadarnic, 
Încă nu am învățat 
Să trăiesc cu-n dor amarnic,
Dor nescris, nedescifrat.

Nu mai am stabilitate, 
Sunt și oarbă sunt și șchioapă, 
Nu am vis, nu am dreptate, 
Mi-ai luat tot… cu tine-n groapă.

Am rămas aici să-ți scutur 
Câte-un vers peste mormânt,
Lacrimile să-mi alătur 
Atâta timp cât mai sunt.

NeVers


Mi-am pus pe tâmple ceața
să mă aud visând,
să-mi scutur dimineața
de cearcăne, pe rând,
pe pași, pe nepăsare,
pe șoaptă și pe vis,
pe noaptea-ngenunchiată,
pe toate câte-am scris,
pe stele fără număr,
pe lacrima trunchiată,
mi-am pus pe frunte norii
să te visez vreodată.

Mi-am adunat tăcerea
la ceasul desfrunzit,
să îmi ascund durerea
în tot ce-am investit,
în replica din urmă
a lanului de grâu,
în tot ce nu se curmă
și curge peste râu,
se-adună în oceane,
în fire de nisip,
se rupe în secunde
făcându-mă să țip.

Mi-am despletit tristețea
în versuri deșuchiate,
să îți aștept binețea
în fiecare noapte,
dar am visat că visul
s-a înecat la mal
și am rămas nescrisul,
neversul triumfal,
nedeslușitul verii
cu ceața-n zori de Mai,
implorând adierii
să-ți murmure ”mai stai!”

Ce bine…


Ce bine că am învățat să cred în mine, 
Să mă ridic oricât mi-ar fi de greu, 
Că nu m-am risipit crezând în tine 
Și m-a ținut în viață Dumnezeu.

Ce bine că nu mi-am făcut iluzii, 
Ce bine că-n minciună n-am crezut, 
Ce bine că mai sunt, fără perfuzii, 
Deschizând ochii altui început.

Iar dacă mâine-mi vei ieși în cale
Să-mi spui din nou că doar mi s-a părut,
Că-s vinovată, că o iau la vale…
Că nu-i adevărat că m-a durut…

Ce bine că n-am adunat otrava 
Cu care mă hrăneai la prânz și-n zori, 
Ca și la cină… netezindu-mi tava
Cu-al tău venin – un dar de sărbători .

Ce bine că mai pot picta o strofă,
Ce bine că mai pot gândi un vers, 
Ce bine că mai curg, chiar pe sub stofă,
După doi ani, doi ani trăiți invers.

Blestem de glie


Te blestem, țară bogată, să te-mbogățești din nou,
Să te caute străinii pentru-a-mprumuta un ou!
Te blestem să nu duci lipsă nici de soare nici de ger!
Să te chinui, ca și mine, să așterni slove din cer!

Te blestem să-ți plece fiii – în vacanță – cât poftesc!
Să se-ntoarcă-aici, la muncă, pe pământul strămoșesc!
Să nu duci lipsă de holde, de iubire, de… blestem,
Te blestem, țara mea dragă, deși de blestem mă tem…

Te blestem să nu te-atingă nicio clipă de durere!
Lacrima cea mai fierbinte să-ți curgă doar de plăcere!
Să ai toate la-ndemână, așa cum aveai cândva,
Te blestem țară bogată, să nu știi ce-i lacrima!

Să nu știi ce-i sărăcia, furtul, înșelătoria,
Să nu întâlnești vreodată lașitatea sau prostia!
Să îți fie noaptea-noapte, ziua să-ți fie senină,
Mamele să-ți fie mame, din cer pân’ la rădăcină!

Tații să-și iubească pruncii ca și când i-ar fi născut…
Te blestem țara mea dragă!!! (Știi cât te iubesc de mult!!!???)
Să nu știi ce-i sărăcia, să nu-ți pierzi timpul oricum!
Să nu-ți dai cu stângu-n dreptu’, să n-ajungi să dormi pe drum!

Să ai perna ta pufoasă, așternutul tău curat!
Să ai focu’ aprins în sobă… ca și când l-ai fi furat!
Să ai tot ce-ți cere pielea, sufletul, gura, furia!!!
Să ai lacrimile mele- când te scaldă bucuria!!!

Te blestem, țara mea dragă, să nu simți nicicând durerea!
Să petreci clipă de clipă! Așa să-ți crească averea…
Să uiți lacrimile nopții care te-au împovărat,
Să îți limpezească drumul doar cuvântu-adevărat!

Te blestem țara mea dragă, să fii unită-n vecie,
Să nu te destrame nimeni, nici în veci, nici în pruncie
Oricât de sărac ți-e cerul, oricât de uscată-i glia,
Te blestem țara mea dragă să nu știi ce-i sărăcia!

Oricât de-nghețat ți-e drumul, oricât de amar ți-e ceaiul,
Te blestem, țara mea dragă, să nu plângi decât ca naiul,
Să urli cum urlă vântul atunci când a obosit,
Te blestem, țara mea dragă, să iubești cum am iubit!

Să fii iubită de-a pururi, cum nu a mai existat!
Te blestem, țara mea dragă, să ai mereu cer curat!
Să nu îndrăznească nimeni lacrima să-ți otrăvească,
Te blestem, țara mea dragă, poporul să te iubească!

Să ai clipa rafinată, minutul cald și onest,
Te blestem țara mea dragă, din Nord-Sud în Est și-n Vest!
Să ai tot ce-ți face bine, să nu cunoști niciodată
Durerea ce mă apasă, țărișoară… blestemată…

Un dor ce nu se mai sfârșește


N-ai vrut să te ridici o clipă, numai atât… și să mă cerți
c-am îndrăznit să fac risipă de lacrimi iar… și-apoi să-mi ierți
obrajii care-mi ard de-o viață și sufletul acesta prost…
n-ai vrut să mă privești copile și să mă iei din nou la rost…
 
Mi-e dor să-mi spui că va fi bine! Că totul se va liniști,
că voi avea și eu odată un loc să plâng, să pot zâmbi,
să fie cât o gămălie, să-mi pun acolo … ce poftesc…
Mi-e dor să-mi spui, din nou, copile, că este timpul să zâmbesc…
 
Mi-e dor de tine, dragul mamei! Nu doar de-o poză și-un mormânt,
o lumânare, o tăcere ce arde totul… de-un cuvânt…
chiar dacă nu-mi vei da dreptate, de ce-aș mai cere-o, dragul meu…
Tu ești acolo cu toți sfinții, eu… aici… doar cu Dumnezeu.
 
N-ai vrut să mai rostești o vorbă, oricât de mare sau de mică,
din lumea ta, rebelă poate, nimeni nu s-a întors să zică
ce liniște sau ce lumină vă înconjoară, vă-ntregește…
Mi-e dor de tine, dragul mamei! Un dor ce nu se mai sfârșește…