Publicat în Dana Pătraşcu

Eu…


 

 

 

Eu sunt o lacrimă prin excelență,
Te-aud chiar dacă nu mă împietrești…
În lumea asta, dintr-o imprudență
Eu curg neîncetat… când mă citești.

Eu sunt un miez de nucă fără coajă,
În mine mă retrag din zori în zori,
Încât tu crezi că versul mi-e o vrajă
Nedezlegată… deși prin ea zbori.

Eu sunt un sloi de gheață fără vrere,
Nu m-am născut din buruieni și spini,
Iubirea mi-e imensa mea avere
Deși primesc în schimbul ei ciulini.

 

 

Anunțuri
Publicat în Dana Pătraşcu

Îmi eşti


.
Te port, un lanţ de vise neclintite,
ca pe-o comoară vie, fără preţ,
ca pe-o pedeapsă ce nu-mi mai admite
nici lacrimă, nici zâmbet, nici dispreţ.
.
Te port în suflet ca pe o speranţă,
ca pe o strofă încrustată-n stâncă,
ca pe-un ecou născut în concordanţă
cu taina lumii, nerostită încă.
 .
Te port ca pe o meteahnă fără seamăn,
ca un balsam, prin mine, dăinuieşti,
nu am cu ce, iubire, să te-aseamăn,
îmi eşti izvor de vers, mă împlineşti.
 .
Te port ca pe o haină de durere,
ca pe un scut de arşiţă şi dor,
ca pe o viaţă plină între himere,
îmi eşti destinul cutremurător.
.

Publicat în Dana Pătraşcu

Contur


Am pus sub noapte perna ferecată
cu stele, înroşită la refuz,
mi-am făcut rondul, alb, ca altădată
şi mi-am permis să fac, de vise verzi, abuz.
*
Am tălmăcit, sub stânci, o lume rece
în care să m-adăpostesc, de lut, cândva,
atunci când piatra prin izvor va trece
şi ochii tăi mă vor elibera.

*

Nu voi mai știi pe care drum să caut
izvoarele bătute de pietriş,
nu pot lăsa să plângă, un alt flaut
pe umeri goi, avizi de tine, clipocind pieziş.

*

Cu luna am făcut contract pe viaţă,
să-mi dăruiască, fără drept de-apel,
un fir de stea, zdrobit, uitat de gheaţă,
să-l tai felii, cercel după cercel.

*

Cu soarele nu mă mai joc de-o vreme,
nici el nu vrea să-mi lase cerul sur,
cu nori răzleţi, dansând fără probleme,
să te aştept, să-mi dai din nou contur.

*
Publicat în Dana Pătraşcu

Între zâmbet şi lacrimă


Între lacrimă şi zâmbet
pun iubirea la încercare.
.
Lângă arşiţa din suflet
o aşez, ca pe-o ninsoare
care s-a născut odată
cu venirea primăverii,
a anunţat lumea toată
c-am ales unda tăcerii,
şi-am plecat, plecat departe
printre norii zgomotoşi
să-i ascult râvnind în noapte
despletind vise, sfioşi.
.
Lupii zbiară-a îndestulare,
lacrimile s-au oprit
între steaua căzătoare
şi-o pală de infinit.
.
Nu-mi mai fug ochii spre zare,
poemul râvneşte-o rimă,
pune-mă la încercare
între zâmbet şi lacrimă.
.
Publicat în Dana Pătraşcu

Dintr-o cupă-n alta


Plimbând iubirea dintr-o cupă-n alta
mestecenii devin tot mai curaţi,
mă bate gândul să-mi populez balta
cu nuferi goi, ca să mă judecaţi.

Să mă strecor prin nopţile confuze
să adorm în palma fără niciun rost,
să mă trezesc o lacrimă pe buze,
să-ţi sărut cerul nopţi fără adăpost.

Publicat în Dana Pătraşcu

E prea dimineaţă să te mai aştept


 

 

Veninul se-agită, mă doare cumplit,
nici geană pe geană nu pun, am dormit
cu capul pe versul rostit în culori,
în noaptea divină, născută din zori.
.

 Trei colţi mi-au rămas înfipţi în răstimp,
încrederea smulsă din alt anotimp
ridică din umeri, din lipsă de-omăt
doar ochii aceştia-îi zăresc până hăt…

Cu lacrima lunii voi face popas
s-adun libertatea din ce-a mai rămas,
să-i pun lenjerie cu flori de satin
prin bălţi de durere s-o scald de suspin.

Mă leagănă luna pe palmele reci,
când vii ca furtuna şi-n lacrimă pleci,
îi punem cunună de ger toamnei vii
te-aşteptam de-o viaţă dar, n-ai cum să ştii.

Coloană lăsat-a Brâncuşi pe pământ
sub poarta iubirii, mă nasc cât mai sunt,
la masa tăcerii cerşesc adevăr,
nu-i vorba de Eva, de-Adam, ci de măr.

Adam ura mărul, Eva-l diviniza,
iubea adevărul ce-o localiza
în gheara reptilei din jungla cea deasă,
coloana tăcerii invită la masă…

Întinde o mână, din nori să cobor,
alină-mi furtună iscată de dor,
nu ţine în lanţuri speranţe deşarte,
nu vreau să mai zbor, cu şerpii, departe!

Vreau să ating cerul curat şi senin,
mi-e sufletu-n hohot de lacrimă plin,
strivesc spini de gheaţă adesea la piept,
e prea dimineaţă să te mai aştept.

 

 

 

Publicat în Dana Pătraşcu

Uniţi în jurământ


 

 
 
Mirific ne privesc din ceruri stele,
ne luminează drumul triumfal
purificat cu versurile mele
şi sufletul cu lacrimi de opal.

Şi totuşi frunza aurie cade
sub tălpile grăbite să strivească
ne-luând în seamă sufletul cum arde
în toamna ce-a uitat să-mbătrânească.

Servim cupe cu vers seară de seară,
săruturi aşternute în poem
pătrund triumfător în inimioară
cu fericirea dusă la extrem.

Şi totuşi frunza cade la-ntâmplare
deşi credeam că pe acest pământ
se naşte, rătăceşte şi se moare,
noi vom domni uniţi în jurământ.