Trăiesc

E-așa de scurtă viața,
chiar de n-ai observat,
te trezești dimineața
zâmbind, dar ce ciudat
e deja miezul nopții,
deși nu recunoști 
se duc clipe, ani, morții,
suntem doar niște foști.

Realizezi că timpul 
a zburat doar atunci 
când pleacă anotimpul
spre alte văi și lunci.
Abia apoi descoperi 
că ai pășit zadarnic
încercând să acoperi
cât ești de bun sau darnic.

Clipele niciodată 
nu se opresc din drum.
trăiește doar odată,
nu transforma în scrum
prezentul, viitorul,
trecutul nici atât,
oricât i-ai duce dorul
nu-l atârna de gât!

Mi-a fost mereu rușine
de gura lumii rele,
chiar am uitat de mine
după nori, printre stele.
Am iubit puritatea
și nu am judecat
pe nimeni, nici dreptatea
nu am amanetat.

M-am pus mereu la urmă,
mereu pe locul doi,
nu m-am lipit de turmă,
nu am sufletul sloi
cum au ghețarii care 
m-au judecat mereu,
nu vreau să-i cer iertare
decât lui Dumnezeu.

N-am fost la nicio ușă
să cer mălai sau apă,
nu port nicio mănușă,
nici palmele nu-mi crapă,
nu implor îndurare,
nici voie n-am cerșit
să iubesc omul care
mă face fericit.

Trăiesc pentru că viața
e a mea deocamdată,
eu mi-am clădit speranța
și de aceasta dată
nu-mi pasă nici de umbre,
nici măcar de furtuni
sau de nopțile sumbre,
de-acum cred în minuni.

De-acum nu-mi stă în cale  
niciun munte de nori,
nici lacrimi colosale,
nici flăcări în culori,
nu-mi vor atinge drumul
pe care-acum pășesc,
mi-am răscroit costumul...
Trăiesc, zâmbesc, iubesc. 
 
 

 


  

Sunt tot la fel

Azi nu mai plâng deşi, oglinda-mi strigă
cu glasul ei de val, lovind sarcastic:
„eşti galbenă, precum o mămăligă,
cu aer şters de vis ciudat, năprasnic!”

Nici nu mai curg, cum o făceam odată,
m-atrag doar florile-n tăcerea lor,
pe faţă-mi dau cu rouă… e curată,
dar cerul plânge, plânge lin… de dor.

Azi nu mai strig, de strigăte sunt plină,
şi de tăceri, de-asemeni, înlemnesc,
mi-e cerul nins cu vreascuri de lumină
şi însetat de stele ce zâmbesc.

Nici nu mai ştiu de ce-am iubit cu totul,
nici nu mai ştiu de ce-aş mai încerca
să mai iubesc, la fel, să-mi caut locul,
când drumul meu de mult se bifurca.

Ieri mă-ntrebam de ce-ai plecat din lume,
azi te-nţeleg deşi nu te aprob,
mâine joc teatru, râd şi gust din glume…
sunt tot la fel… sunt al iubirii rob.

 

Aroma de venin

Nu te atinge de verdeaţă
în ierni s-o iroseşti,
mai bine rătăceşte-n ceaţă
fără să o loveşti.

Mai bine lasă-mă sub scutul
ce mi l-am construit
decât să-mi otrăveşti trecutul
cu stele netezit.

Nu săruta genele nopţii
triumfător visând,
descătuşând lacătul porţii
pe care-o smulgi, valsând.

Mai bine pune-mi ger pe glezne
şi-n ochi parfum de spin,
decât să-ţi descifrez prea lesne
aroma de venin.

Niciun lup din lupii stânii

Lup flămând urlând a ploaie
noaptea veşnică dezbină,
lacrimi albe, curg… şiroaie
urlă codru-a rădăcină

din adânca-i ignoranţă
luna-şi taie o felie,
o trimite în vacanţă
pentru steaua arămie.

vântul şuiera bezmetic
fluturându-şi coastele,
gerul smulge asimetric
fluturii, lacrimile…

nopţi de zgură mohorâtă
retezând orice scânteie
peste lacrima căzută
dintr-un suflet de femeie.

lună…, veşnică şi crudă…,
niciun lup nu e în stare
să-ţi zărească geana udă
de atâta nepăsare.

niciun lup din lupii stânii
n-a putut să-mi soarbă gheaţa,
zadarnic i-am dat furtunii
tinereţea, moartea, viaţa…

Nu mai vreau să ştiu

ţi-am simţit urma pe zid,
stă brodată-n două zale,
versul plânge insipid,
timp pierdut în seri banale.

mă izbeşte peste geană
câte-o dâră de lumină,
brodată ca o năframă
ce-n sărutul tău se-anină.

printre degetele tale
şi-au săpat loc sângeriu
ale nopţilor petale,
dar eu nu mai vreau să ştiu.