Publicat în Dana Pătraşcu

Renaștere


Îmbracă-mi trupu-nfierbântat
Într-un sărut sublim,
Șoptește-mi că m-ai așteptat
Febril să ne iubim.

Topește-mă sub gura ta
Și-ngheaţă-mă la loc,
Să-ţi spun că nu te voi uita,
Să zbor cu-aripi de foc.

Ca un pârâu neliniștit
La pieptul tău să mor
Și să renasc necontenit
În versul plin de dor.

Să mă ridici, să mă cobori
Din stele pe pământ,
Să mă-nflorești, să mă adori
În adieri de vânt.

Publicat în Dana Pătraşcu

Fără niciun motiv


Dor brațele de-atâta depărtare,
de-atâta uitare lacrimile-mi plâng
a sloiuri de gheață,
așteptările îmi pun freamătul pe foc
și șoptesc… am obosit…

Frâng privirea în sute de bucăți
de cuvinte nerostite,
irosite pe tăceri ascuțite
ce rănesc străveziu nedeșlușitul
țipăt zadarnic
într-o cascadă de gânduri,
gânduri asurzitoare.

Oare cu ce-au plătit unii iubirea
pe care nu o merită
ci doar o simt, o trăiesc
și nici măcar nu o iau în seamă,
cu ce, cu câți arginți
moșteniți din rărunchi…?!?

Până mai ieri oblojeam gândurile
cu fulgi de mătase și plasturi de zăpadă
uniformă
în timp ce lacrimile îmi cădeau concave
pe piept.

Răcnesc istovită
pășind pe cărările îmbâcsite de dor,
deslușesc neiubirea,
nesărutul, neuitarea,
dezgolirea îmbrățișării,
smoala nesiguranței,
neavântul… gustul inert al lacrimilor seci,
tăcerea strigătoare la cer
vestind metalele ruginite
în zadar.

Trăiește-mă cu jale
și ucide-mă cu sete
renunțând la tot ce poate însemna vis,
la tot ce nu am putut atinge
și nici nu am reușit să aștern pe zăpadă
cu slovele-mi lăcrimânde.

Sângerează-mi clipele
inundându-mi trupul cu clocotul
versurilor mele,
despletindu-mi ochii peste crestele
ideilor străpunse de săgețile
ochilor tăi.

Desmoștenește-mă, te implor!
Ia-mi aroma de ceai verde cu tine
și pune-mi mâinile pe soare,
poate așa voi vedea răsăritul
apunându-ți în palme
șoptind… la infinit
-te iubesc, fără niciun motiv-.

Publicat în Dana Pătraşcu

Exist numai cu tine


Strivește-mi pe pleoape,
pe buze,  pe tălpi, pe cer
singurul fior
pe care l-am hrănit
de-a lungul anilor
departe de tine.

Pune-mi capul pe perna
umărului tău,
sărută-mi lacrimile,
una câte una,
parfumându-le cu tine.

Vino în fiecare vis,
din oricare colț de lume,
pune-mi culoarea ochilor tăi
în căușul palmei drepte
și adoarme-mi
dorul de tine.

Doar așa voi putea
păși pe gheața stelelor
pe roua primăverilor,
pe flăcările Iadurilor,
amintindu-le tuturor
că exist numai cu tine.

Publicat în Dana Pătraşcu

Poem crunt


Am vrut să-ți scriu pe frunte, dimineața,
când șoapta ta-mi sădea în trup fiori
când soarele-mi cerea să-ți dărui viața
deși ți-am dat-o de mai multe ori.

nici nu mai știu cu ce se-nvinge lumea
cu ce se-ngână nopțile, pe rând,
din ce se naște vidul sau mulțimea,
știu doar atât, ești viu în al meu gând.

Am vrut să-ți scriu pe pletele albastre
când marea înceta să mă sărute,
pe firul de nisip căzut din astre,
să luminez zdrobind nopțile mute.

nici nu mai știu de când te-ascult în mine
silabisind tăcerile pustii
și mă ascund de tot ce se cuvine
să nu m-auzi cum te aștept să vii.

Am vrut să-mi șterg iluziile toate
de praful vremilor nepământești,
să-ți scriu din lacrimile-asimilate
poemul crunt în care dăinuiești.

nici nu mai știu unde mi-am pus cuvântul,
sub piatra rece să nu istovească,
dar am zidit pe stele jurământul
să te iubesc cu patimă cerească

Publicat în Dana Pătraşcu

Insomnia ( fragment din… capitolul 1)


Încerca să adoarmă. Zgomotul însă, nu-i putea îndepărta gândurile care o învăluiau, ca și frigul ce domnea în camera ei. Pilota din fulgi de pinguin nu era destul de capabilă să-i încălzească trupul îngheţat. Gândul îi zbura peste tot, la copiii ei, la el, singura fiinţă care…, la sufletul ei, în transformare. De când se știa pe acest pământ. Singurătatea… o transformase într-un cub de gheață. Un cub fără dreptul de a se topi… niciodată… Un fel de ghețar cu suflet… Nu reușea să-și formeze o schiţă în gând, oricâtă imaginație ar fi avut. Oricât s-ar fi chinuit să adune sloiurile și cioburile din viața ei, nu reușea să le modeleze cumva încât să se poată oglindi în ele și să-și dea seama ce se întâmplă. În jurul ei pluteau sute de semne de întrebare… Niciun răspuns.
Dacă ar fi reușit să-l aducă odată cu somnul, să-i simtă răsuflarea în creștetul capului, să-i încălzească sufletul așa cum o făcea de obicei… era singura ei șansă… una singură care… era prea departe… O șansă la…. zeci de mii de kilometri…
Depărtarea asta… cruntă, crudă, neiertătoare ca și… zgomotul cumplit ce nu se mai sfârșea, asemănător cu… brațele pline de tentacule ale unei caracatițe imense care urca în noapte pe acele scări, la capătul cărora se afla ușa (camerei ei) deschisă…
Nici măcar acest gând nu reușea să o adoarmă, chiar dacă trebuia să se odihnească. Trebuia! Și totuși oboseala o ținea trează ore în șir.
Încropi o altă rugăciune, de parcă cele pe care le știa și pe care deja le rostise de câteva ori în gând până atunci, nu erau de ajuns… De parcă o altă rugăciune, proaspătă, ar fi reușit să-l înduplece pe Dumnezeu să-i aducă somnul și liniștea de care avea atâta nevoie…
Noaptea o strivea pe pernă, gândurile însă îi tropăiau prin vene cu viteza sângelui. Nici măcar nu era singura noapte în care se întâmpla așa. Oare alţii cum reuşeau să adoarmă? Oare el ce făcea la ora aceea? Oare cât era ceasul la el? Nici măcar nu știa sigur cât este ora la ea. Nu era greu de aflat, însă se gândea că, dacă va deschide ochii, oricât s-ar fi chinuit să mai adoarmă până dimineață, nu ar mai fi reușit. Riscă totuși și deschise ochii, puse un deget pe telefon, era ora 3:46. Între ei erau șase ore. Deci la el nu era decât ora 21:46. Nici el nu dormea, nu avea cum, de aceea nu putea ea să…
O clipă încercă să dea vina pe el dar, imediat, un NU imaginar îi apăru în față. Simţea că nu are voie să-i pună lui în spate asemenea vină. Poate că el nici măcar nu se gândea la ea, poate că telepatia nu mai funcţiona între ei, poate el își petrecea cu vreo nouă iubită, nopţile atât de preţioase, pe care le mai avea de trăit după accidentul pe care-l suferise. Un alt ”NU” aproape îi lovi retina și în același timp îi invadă trupul și timpanele…. NU! Nici nu ai dreptul la scene de gelozie, nici nu ai voie să gândești că… Nu! Știi prea bine că totul s-ar sfârși, totul, și cerul și pământul dacă…
Mai bine ai distruge insomnia… mult mai bine… dar cum?

Publicat în Dana Pătraşcu

De speranță și dor


Am să-ți scriu
într-o noapte,
când va curge lumina
în stropi mici de-ntuneric,
de speranță și dor.

nuferi albi,
vor impune,
strălucind la ferestre,
să-ți ascult visul fraged
derulându-și firescul.

să-i sărut pleoapa caldă,
să-i pun capul pe pernă,
să-i dau ceaţa deoparte
din iubirea eternă.

Am să-ți scriu
când din ramuri
se vor naște poeme,
când tăcerea luminii,
implorând ajutor,
va-nflori peste vreme
de speranță și dor.

Publicat în Dana Pătraşcu

Să trăiesc în sfârşit


.
Iar plânge toamna-n lacrimi de iubire,
iar mă trezesc în noapte suspinând,
m-ai pustiit fără a-mi da de ştire
că locuieşti numai la mine-n gând.
.
Zadarnic frunza fiartă mă pândeşte
să-mi înfăşoare-n roua ei durerea,
mă strânge miezul nopţii, ca un cleşte,
numai în tine-mi găsesc mângâierea.
.
Iar plânge toamna plăsmuind poeme,
iar număr amintirile… la infinit,
mă răscolesc dar ştiu că mai e vreme
să te întorci, să trăiesc în sfârşit.
.
Mi-au îngheţat mâinile îndreptate
spre tine, îndurare implorând,
priveşte-mi ochii, e o nedreptate
să fi de fapt numai în al meu gând.