Îmi pot permite sa te am

Îmi pot permite să tresar,
îmi pot permite să gândesc,
să fiu tribut, să fiu fugar,
îmi pot permite să iubesc.

Îmi pot permite dimineți,
îmi pot ascunde noaptea-n nori,
de-a lungu-ntregii mele vieți,
îmi pot clădi un pat de flori.

Îmi pot abandona tristețea
într-o prăpastie enormă,
îmi pot petrece bătrânețea
la pieptul tău... sub orice formă.

Îmi pot permite să-ntind mâna,
din lacrimă să te-mpletesc,
să-mi fii stăpân, să-ți fiu stăpâna,
la pieptul tău să mă topesc.

Al vieții mele domn

Te voi iubi atâta timp cât Luna
Va lumina pe cerul fără nori,
Atât cât noaptea-i neagră ca minciuna
Și adevărul doare-adeseori.

Te voi iubi chiar de va fi să plouă
Cu flăcări neoprite de nimic,
Te voi purta pe brațele-amândouă
Ca pe-o comoară-ascunsă într-un plic.

Te voi iubi cum m-a-ndemnat divinul
Și visele în care te-am păstrat
An după an, potolind mereu chinul,
Și lacrima din ochiu-ndurerat.

Te voi iubi cum nimeni, niciodată
N-a izbutit sufletul să-ți atingă,
Te voi iubi cu inima mea toată,
Cum știu doar eu, timpul să nu ne-nvingă!

Te voi iubi, dintr-un motiv pe care
N-aș fi crezut nicicând c-am să-l rostesc
Te voi iubi doar pentru că-n uitare
Nu mi-ai permis ca să te rătăcesc.

Te voi iubi, cum m-a-nvățat ursita,
Și noptile acelea fără somn
Când știam că doar eu îți sunt iubita,
Iar tu mereu, al vieții mele domn.

acum, când

acum, când muza-mi pune
din ochii lui dorință,
când doar dintr-o minune
suntem iar o ființă,

acum, când Cerul mare
s-a-nseninat... firesc,
recunosc că-n uitare,
n-am cum să-l rătăcesc.

acum, când fericirea
în triluri mă îmbracă,
și-am aflat că iubirea
din noi n-a vrut să tacă...
 
acum, când clipa vine
la pachet cu surâsul,
când Cerul cu noi ține,
s-a-ndepărtat apusul.

acum, când dimineața
aduce mângâiere,
când versu-mi umple viața,
am tot, iubire și putere.

nimic nu mă oprește,
s-aștern de fapt ce simt 
sufletul îmi zâmbește
nu am cum să mă mint.

acum, când muza-mi pune
din ochii lui culoare,
dragostea se supune
de la pământ la Soare.

Când mâna nu-mi mai tace

De-abia acum, când toamna mă îmbracă
în frunze ruginite și sălcii
realizez că nu a fost o joacă,
să te găsesc, c-a trebuit să vii.

De-abia acum, când simt cum mă doboară
dorul acesta desfrunzit și rece,
când timpul mă învie și omoară,
am înțeles de ce un mit nu trece.

Tu mi-ai fost noapte, dar și dimineață,
tu mi-ai fost cer senin și ploi târzii,
mi-ai fost motivul de-a rămâne-n viață
sperând că-ntr-un târziu vei revenii.

De-abia acum, când toamna mă îmbracă
în frunze ruginite și ciorchini,
când mâna nu mai vrea deloc să tacă
suntem un tot ce prinde rădăcini.

De-abia acum privesc încrezătoare
în râul meu de lacrimi argintii,
când te privesc în ochi și-ți sunt datoare
să te iubesc până mă voi topi. 

dar ce ne pasa?

Se vor găsi, bineînțeles biserici 
ce ne vor judeca pân' la final,
dar îi vom ignora pe-acei nemernici
ce se vor stinge încet pășind spre mal.

Se vor găsi la colțuri să șoptească,
probabil zeci și zeci de purități
ce n-au putut ca mine să pășească 
prin viața plină doar de nedreptăți.

Se vor găsi, judecători de firmă
care de care mai emancipați,
ce ne vor acuza de-omor și crimă,
dar vom păși, firesc, nejudecați.

Se vor găsi miracole... o mie
și ziduri de beton se vor găsi,
dar ne vom fi eu ție și tu mie
iubirea care-n veci ne va-ntregi.

Și ce ne pasă nouă de-a lor gură?
De ce le pasă cât de mult zâmbim?
Pe-acest pământ tot mai ucis de ură,
noi ne-am iubit și încă ne iubim.