Probabilitate

eu nu scriu când cerul senin îmi zâmbește
și totul e cântec de îngeri șoptit,
eu scriu când din lacrimi poemul rostește
și negura vremii m-a adăpostit.

mă iartă că noaptea din mine emană
miros de otravă și gust de venin,
așa se întâmplă când moartea mă cheamă
să-i pun capăt vieții la care mă-nchin.

mă iartă că haina durerii mă strânge
și nu am de unde să mai dăruiesc
minciuni adunate din ochiul ce plânge
de-un veac și-o secundă, și nu izbutesc.

mă iartă că lumea aceasta mi-e vie,
deși moartea bate la ușă afon
că nu am putere să pun pe hârtie
un număr de carte sau de interfon.

de mâine, din mine se rupe un dor,
mi-l vei lua cu tine, probabil, la drum
n-am timp, printre lacrimi, nici măcar să mor,
mă iartă că totul în mine e scrum.

Mi-e totul furtună

Să taci! Nu-mi mai spune ce bine că sunt!
Tăcerea mă-mbracă, lumina distruge!
Să tac ca mormântul ce-mi pune cuvânt
la capăt de cruce doar să mă subjuge...

Să taci! Nu-mi mai pune cuvinte pe buze!
Nu vreau să te nărui, nu vreau să te-opresc,
las totul în urmă, nu vreau să m-acuze,
să-mi spele păcatul vreun plânset câinesc.

Să nu crezi că moartea mea e vreo bravură,
nici viața nu este, nici zorii n-au fost,
nici lacrima asta nu curge din ură,
dar cum s-o acopăr? O știu pe de rost!

Simetric se-adună, simetric pornesc
din inima asta ce urlă, nebună,
să mor în tăcere e tot ce-mi doresc,
nu-mi cere seninul, mi-e totul furtună.

Dan GIUGULA Photography

Și totuși nu-i vis

În liniștea asta mi-aș pune mormântul, 
să-mi cânte a ploaie ascunsă de nori, 
să-mi ducă pe creste, să-mi verse cuvântul 
în cana fierbinte, pictată-n licori.

În liniștea nopții mi-aș pune cuvântul 
să-mi urle tăcerea-mbracată meschin 
și-atunci să mă-ncumet să-mi clădesc mormântul 
zidindu-mă-n noaptea în care mă-nchin.

Cuțitul acesta nu-i singura rană,
iar rana pătrunde prin el ascuțind
o inimă neagră ce-mi picură-n cană
silabe rostite cu foc și cu jind.

În liniștea asta cu zgomot de fiare
îmi plâng zorii zilei de parc-am ucis
pe mama, pe tata și trei verișoare,
aș vrea eu să fie și totuși nu-i vis.

Dan GIUGULA Photography

Mormântul simetric

Îmi e lumea asta un hohot de plâns 
nu vreau să m-aducă, nu vreau să revin, 
îmi e depărtarea ocean neajuns, 
sărutul mă arde cu geana-i de chin.

Îmi e dor de moarte cum mi-este de tata
Pe care în sânge îl port, neștiut, 
mă rupe groparul când smulge lopata 
din sfânta țărână în care-am născut.

Îmi e lumea asta mormântul simetric 
cu ploi de colivă și guri nehrănite, 
mă zguduie noaptea cu-al ei întuneric 
și groaza de mâine îmi umblă prin minte.

O șoaptă divină pe aripi m-apasă 
e glasul pe care-l doream să-l visez, 
mi-e bine închisă la tine în casă 
chiar dacă tăcerea lupt s-o antrenez.