De ziua ta, Mărite Doamne!

E ziua ta, Mărite Doamne, iar eu, o slugă cu-al tău har,
nu ți-am mai scris de multă vreme, azi m-am uitat în calendar
și-am luat o pană și-o hârtie să-ți împletesc scrisoare-n zori,
să-ți mulțumesc cum ți se cade că m-ai trecut printre ninsori.

E ziua ta, Mărite Doamne, ziua în care te-ai născut,
și în genunchi îmi cer iertare, smerit, că nu te-am cunoscut,
n-am reușit nici până azi opera-ntreagă să-ți citesc,
deși de când mă știu pe lume, în versul tău mă rătăcesc.

E ziua ta, Mărite Doamne, e ziua-n care strălucești
mai mult decât orice pe lume, în suflete ne dăinuiești.
Al tău Luceafăr ne conduce, oricât de greu ne-ar fi, Mărite,
tu ai știut c-avem o cruce și-un neam cu multe minți umbrite.

E ziua ta, Mărite Doamne, și-ți mulțumesc c-ai fost și ești,
că ne-ai lăsat atâtea diamante, că ne-ai iubit și ne iubești,
deși mulți dintre noi te-ngoapă de multă vreme-n debara,
îți scriu cu mâinile pe suflet: Să ne trăiești, Măria Ta!

Oglindindu-mă în tine /Looking at myself in the mirror

Mi-era așa de greu cu mine
să mă iubesc, să-mi iau surâs
să-mi port de grijă, să dorm bine,
să nu-mi mai iau clipele-n râs…

Mi-era o teamă de lumină
să nu orbesc de-atâta chin,
încât urlam spre rădăcină
după atât și-atât venin.

După furtuni luam umbrela,
și pelerina… un batic,
pășeam prin bălți până la schela
care nu-mi oferea nimic.

Luând în spate toată vina,
cu ochii triști și-nsângerați,
încercam să găsesc lumina,
pe unde? Nu mă întrebați!

Mă-mpiedicam de câte-o nucă
și-n pagini scuze îi ceream,
azi lacrima mi se usucă
și mă privesc uimită-n geam.

Mă-ntorc la mine dup-o viață
c-o teamă groaznică să-mi spun
că mi-aș fi ultima speranță,
dar nu știu cum să mă supun.

Am dat cortina la o parte
dar mi-este teamă să pășesc,
mi-a fost așa de multă noapte
încât acum… când mă privesc…

Mi-e teamă să îmi spun ajunge!
A venit vremea să zâmbești
pentru că timpul ți se scurge
și-ncă mai poți să te iubești.

Oglinda-mi spune „te ador,
dar m-am obișnuit să fiu
cu mine, să nu-mi fie dor
de prea devreme, prea târziu…”

Și-o înțeleg atât de bine…,
îi dau răgaz… deși-mi doresc
să-i spun că simt că-mi aparține,
dar că-mi e teamă să rostesc…

Totuși sunt clipe când tăcerea
mă-ngroapă și nu izbutesc
să șterg oglinda cu puterea
cu care-aș vrea să o iubesc.

Închid trecutul într-o mapă
cu temerile la un loc,
sigură că o să mă-ncapă
un eu fără a-mi mai da foc.

Sper într-un mâine fără ceață,
sper să-nțeleg unde-am greșit
și să încep o nouă viață,
să te iubesc cât am iubit!

/

I was so hard with myself
to love myself, to smile
take care, sleep tight,
stop having my moments for laughter…

I was afraid of the light
not to be blinded by such torment,
that I was screaming to the root
after so much venom

After the storms we take an umbrella,
and the cape… a batic,
we walked through the puddles to the scaffolding
who offer me nothing

Taking the blame ,
with sad and bloody eyes,
was trying to find the light ,
to where ? Don’t ask me !

I was tripping over a nut at a time
and in pages I apologize,
Today my tear is drying
and i look me wondering through the window.

coming back to my self after a lifetime
what a terrible fear to tell myself
that i were my last hope,
but I don’t know how to obey.

I have put the curtain away
but I’m afraid to step,
i had so many a night
that now … when i look at myself…

I’m afraid to tell myself enough!
It’s your time to smile
because you are running out of time
and you still can love yourself.

Mirror tells me „I adore you,
but I’m used to being
with me not to miss
too early, too late… „

And I understand it so well… ,
giving it a break .. although i wish
tell her that i feel that she belongs to me,
but I’m afraid to speak….

Still there are moments when silence
they bury me and i wont drown
to wipe the mirror with force
who i wish i could love her.

Putting my past in a map
with my fears at once,
bet he’s gonna fetch me
a me without burning myself.

Hope for a fog free tomorrow,
i hope i find out where i went wrong
and start a new life,
to love you as much as I loved!

Pentru tine țip / For you I’m screaming

Fiecare face dragoste cum vrea,
pe-ntuneric rece, chiar și pe lumină,
eu n-am timp să-mi pese de vreo gură rea
pentru că furtuna nu-i din a mea vină!

Noi când prindem viață și dansăm în ploaie,
versul se strecoară lent în stropi fierbinți
parc-ai întins mâna și de sub pietroaie
mi-ai culesc iubirea cea scoasă din minți…

Noi ne lăsăm tonul undeva la ușă,
cu pași de felină confecționăm
mâna destinată pentru o mănușă,
rescriind poeme vise navigăm.

Noi, în miezul zilei cântăm ploii vals,
sunete de-o șchioapă ne citești pe chip,
când cuprindem ploaia toată într-un dans,
tril de vers sălbatic pentru tine țip.

Fiecare face dragoste cum simte,
cum îi cade bine, pe trup, la picioare,
noi în haine albe, alții-n șoapte strâmte,
după cum e moda și bobocu-n floare.

/

Everyone makes love in their own way,
cold in the dark, even in the light,
I don’t have time to care about bad mouths
because the storm isn’t my fault!

Us when we come alive and dance in the rain,
the verse slowly slips into hot splashes
as if you reached out your hand from under the stone
take your love out of my mind…

We leave our tune somewhere at the door,
With feline steps we make
Hand meant for a glove,
rewriting poems dreams we sail.

We, in the middle of the day, sing the rain waltz,
sounds of a limp you can read on our face,
when we embrace the rain all in a dance,
wild lyric tril for you scream.

Everyone does love as they feel,
how it feels good, on the body, on the feet,
we in white clothes, others in tight whispers,
as is the fashion, the newbie is also in bloom.

Sărutul ploilor

Deși am adormit târziu aseară,
nici zorii nu strigau că s-au crăpat
când versul răsuna pieptul să-mi sară
și-a trebuit să mă ridic cu el din pat.

L-am așternut și l-am trimis în lume
deși-ți era doar ție destinat,
dar l-am pudrat cu câteva costume
să înțelegi doar tu ce am visat.

Apoi cu tine-n gând dansam pe stradă
ca o nebună, ce-ai putea să-mi ceri….,
iar ploaia noastră, ca o acoladă,
mă săruta de zor, ca tine ieri.

Orbule, deschide ochii!

nu tot ce zboară se mănâncă
nu tot ce-nghiți îți e pe plac,
când lacrima ți-a fost adâncă
n-o vinde orișicărui drac.

nu te-mbrăca în haine scumpe
când sufletul îți e pătat,
nu reușești decât a umple
ochii de lacrimi... și-i păcat.

nu tot ce azi calci în picioare
va fi un ieri îngenunchiat,
sub alb și negru-a fost culoare
chiar dacă tu n-ai observat.

Trezind dimineți

Mă dezbraci de țoale albe 
și-mi ridici versul spre nori 
pe petala unei nalbe 
scrii poem între fiori.

Palmele gem încleștate 
peste zorii următori, 
îmbrăcați în libertate 
ne topim peste culori.

Țipătul ne îmbracă-n versuri, 
liniștea în viață pură, 
scriu cu clipa peste ceasuri
pulsând ca o picătură.

Timpul nu ne mai permite 
să clădim vers din poeme, 
curg pe trupul tău fierbinte 
urzind vis peste blesteme.