Insomnie


Doar insomniile, o groază,
te poartă-n ele, ca pe-un crai
ce-n neguri, falnic, radiază
din colţ de rai.

În rest, nimic nu îţi reţine
în foc aripa,
nici dorul nu mai vrea, cu tine,
să-şi piardă clipa.

Uneori uşa plânge-n prag,
dar în tăcere,
iar noaptea îndrugă, în toiag,
altă durere.

De mult te-ai dus de pe poteci
ca visu-n zori,
ai luat cu tine tot… şi zeci
de sărbători.

Uneori, paşii, ţi-i aud,
legende clare,
păşind alene-n dorul crud,
de disperare.

În rest… tăcerile s-au copt
de-atâta noapte,
nu ştiu ce stele să adopt
să-mi fure şoapte.

Uneori râd în zori de zi
fără dorinţă,
alteori mor a străluci
sub suferinţă.

În rest, nimic nu mai contează,
totul e clar,
doar insomniile, o groază,
mă ţin pe jar.

Nevindecată


Să nu mă laşi s-adorm vreo noapte fără tine,
să-mi scuturi cerul, însetat, pe tâmplă
şi să-mi şopteşti, aşa cum se cuvine,
poemul ce sub geană se întâmplă…
.
Să nu mă laşi să-mi zdruncin visu-n creste,
să mă transform în puf de păpădie,
să mă iubeşti mai crud ca în poveste
să împletim poem pentru vecie.
.
Să nu mă laşi s-adorm în noaptea crudă
tânjind la gura ta înfierbântată,
te voi visa, stelele să m-audă
cum strig la tine… surd… nevindecată.

Ţi-am spus?


Ţi-am spus cumva că mi-a fost dor de tine?
Şi ce-ai răspuns? sau… nu m-ai auzit?
Nici luna n-am zărit-o dar, în fine…
mi-am urmat drumul şi m-am limpezit.
 .
Ţi-am spus că ploile nu vor a mă-nţelege,
că nici pe munte n-am să pot urca,
că-n viaţă mea… doar moartea face lege,
în rest…nimic nu poate bifurca.
 .
Ţi-am spus că dimineţile senine
se-ascund de mine printre nori şi ploi?
Ţi-am spus cumva că mi-a fost dor de tine?
Şi ce-ai răspuns? Că suntem amândoi?
 .
Ţi-am spus că te-am simţit călcând pe urmă?
Şi lacrimile îmi zdrobeai… oftând…
De dorul tău şi soarele îşi curmă
surâsul, şi ne-adoarme rând pe rând.
.
Azi am murit şi-am înviat o clipă
cu noaptea zămislind la subţiori,
din dorul tău mi-am împletit aripă
şi m-am născut murind de două ori.
 .

Nici să murim nu mai putem, de avaritatea preoţilor


        Alaltăieri am cumpărat biletele de tren. Pe 28.08 plecăm pe Litoral…dar, ca de obicei, am vrut să las totul în ordine, să plec în vacanţă cu sufletul împăcat. Aşa că, de aseară, mi-am propus să merg şi la fiul meu, la mormânt, să-i smulg buruienile, să-i aprind o lumânare, să-i pun o floare… deşi, nimic nu-l mai ridică de acolo… Am fost şi de ziua lui de naştere, acum 3 săptămâni, dar… azi, când am ajuns, am văzut poza lui căzută de pe cruce. Motivul? Nu mai contează…
       În timp ce smulgeam buruienile şi-i vorbeam printre lacrimi fiului meu răposat, îi spun Anei (fiica mea cea mică) să meargă la câţiva metri de noi, să cheme unul dintre groparii care, tocmai săpa groapa unui alt fericit că a scăpat de această lume. Omul a venit imediat. Sincer, nu-mi amintesc dacă era acelaşi pe care l-am plătit acum doi ani să-mi lipească poza pe cruce… poate da, poate nu…
I-am spus omului pricina deranjului şi l-am întrebat cât îmi cere să o lipească la loc. Omul m-a privit, a privit poza fiului meu, s-a sucit, s-a învârtit, şi mi-a zis:
– Cât vreţi dumneavoastră, doamnă. Cine v-a lipit poza nu a săpat în marmură şi a lipit-o pe deasupra, de aceea a căzut…
– Dacă m-aş pricepe şi la asta… aş fi pus-o eu dar, … cine mi-a lipit-o şi-a luat banul, destul de gras… chitanţă nu am primit nici măcar la cruce, ce pretenţie să am la lipitul pozei?!?
– Vă cred, doamnă… daţi şi dvs cât credeţi şi nu vă las poza nelipită, spuse omul, privind chipul copilului meu… care şi-a luat viata în mână la numai 28 ani şi şi-a agăţat-o într-un nuc, sătul de ceea ce ne înconjoară.
Groparul s-a retras cu poza în mână, deoarece alt mort aştepta în capelă să fie transportat către locul de veci ce-i fusese săpat.
La plecare preotul se afla pe aleea principală împreună cu femeia care “îngrijeşte” mormintele. Am întrebat-o pe dânsa dacă ştie unde este groparul care mi-a promis că-mi lipeşte poza, în ideea să plătesc omul.
Preotul, ţanţoş că un cocoş, mă întreabă, înainte ca femeia să îngaime ceva:
– Da’ ce doriţi de la el?
– Am constatat că poza fiului meu a căzut după cruce şi… mi-a promis că o va lipi dânsul, i-am răspuns eu, ştergându-mi ultimele lacrimi.
– Nu are timp acuma, veniţi luni!… mi-a răspuns preotul… de parcă prezenţa mea acolo deranja odihna morţilor.
– Dar… eu am vorbit cu dânsul să…
– Cu cimentul meu? Să va lipească poza? Nu se poate aşa ceva!
Înlemnită… şi eu şi femeia care nu ştia pe unde să scoată cămaşa că… ne prinsese popa cu poză-n mână… am încercat să mă îndrept spre capela unde era groparul şi să-i dau banul pe care-l stabilisem.
Preotul strigă după mine:
– Nu aţi înţeles, doamnă? Veniţi luni cu 50 lei şi, cel care se pricepe va săpa în marmură şi va pune poza, vă va da garanţie la ea…
– 50 lei? am replicat… de unde? acum doi ani am plătit 80 lei ca să dau acum încă 50 lei? peste doi ani iar vin cu bani şi tot aşa…
În acel moment cortegiul ieşea din capelă şi preotul strigă la omul care căra coşciugul pe umeri:
– Marine, cât ţi-a dat doamna să-i lipeşti poza pe cruce?
– Nu mi-a dat nimic, a… 10 lei… s-a corectat imediat omul, cu care negociasem preţul.
– Cu cimentul meu? se răsti preotul nervos… veniţi luni doamnă… a mai rostit popa, fără frică de Dumnezeul care, tocmai ierta mortul de păcatele pe care probabil le făcuse….
Mi-am luat copila de mână… şi-am plecat… gândind (încă mai am cu ce)… zic eu… oare, acestor păcătoşi, care Dumnezeu le va ierta păcatele? O mâna de ciment… 50 lei… nu le-ar fi ruşine!
Dumnezeu să vă dea sănătate, prieteni sau duşmani ai mei! Dumnezeu să va apere de toate cele văzute şi nevăzute care v-ar putea afecta viaţa în vreun fel! Dumnezeu să te binecuvânteze cititorule!

Pumnalul morţii


Ce sentiment ciudat, inexplicabil…,
Să simţi că orice-ai face… e-n zadar,
Să ai de toate, să nu fi capabil
Să ştergi pumnalul ei din calendar…?!?

Al morţii voal mi-ntunecă privirea,
În lacrimi rătăcesc ca un nebun
Ce n-a gustat în viaţa lui iubirea,
E prea târziu şi nu am cui s-o spun.

Ne împăunăm cu sute cu  perdele,
Ne cocoţăm pe ziduri mai mereu,
Ne vopsim sufletul în acuarele
Uitând ades c-avem un Dumnezeu.

El din grădina lui îşi pune-n glastră
Tot ce doreşte, fără-a întreba
Neputincioşii ce zac la fereastră
Realizând că nu au ce salva.